Gasca de aur de Fratii Grimm

A fost odată un om şi omul acela avea trei feciori. Pe cel mai mic dintre ei îl porecliseră Prostilă şi-l luau în râs şi-l umpleau de ocări ori de câte ori aveau prilejul.

Într-o bună zi, cel mai mare dintre fraţi vru să se ducă în pădure să taie lemne şi, mai înainte de a pleca, maică-sa îi puse în traistă un cozonac bine rumenit şi tare gustos şi-o sticlă cu vin ca să aibă cu ce-şi  potoli setea şi foamea. Şi cum ajunse în pădure, flăcăul se şi întâlni cu un omuleţ bătrân şi tare cărunt. După ce-i dădu bineţe, omuleţul prinse a se ruga de el:

- Măi băiete, dă-mi şi mie o bucăţică din cozonacul tău şi lasă-mă să sorb o înghiţitură de vin, că nu mai pot de foame şi sete şi mă simt sleit!

Vezi însă că flăcăul se ţinea că-i deştept şi se răsti la omuleţ:
- Da ştii că n-ai pretenţii mari!... Păi dacă ţi-oi da din cozonacul şi din vinul meu, mie ce-mi mai rămâne? Vezi-ţi de drum şi nu mai supăra oamenii cerşind!...

Şi lăsându-l în plata domnului pe omuleţ, îşi văzu de drum mai departe. Ajunse la locul cu pricina şi se apucă imediat de lucru. Dar în timp ce se căznea să doboare un copac, loviturile cădeau anapoda; şi ca un făcut îi scăpă securea din mână şi nimeri cu tăişul în braţ, de trebui s-o pornească din nou spre casă, să-şi lege rana. Vezi că păţania asta i se trăsese de la omuleţul cel cărunt.

Cînd fu să plece la pădure cel de-al doilea fecior, maică-sa îi puse-n traistă, ca şi celuilalt, un cozonac gustos şi o sticlă cu vin. Omuleţul cel cărunt îndată-i ieşi în cale şi-i ceru şi lui o bucată de cozonac şi o înghiţitură de vin. Dar mijlociul se răsti la el ca şi fratele său cel mare:

- Ei, asta-i bună!... Păi dacă ţi-oi da şi ţie n-o să-mi mai rămână nici pe-o măsea, aşa că vezi-ţi de drum şi nu mai supăra oamenii degeaba!

Şi lăsându-l în plata domnului pe omuleţ, nici că se mai sinchisi de el şi-şi văzu de drum mai departe.

Dar pedeapsa nu întârzie să vină: după ce izbi de câteva ori cu securea în trunchiul unui copac, se vătămă aşa de rău la un picior, că trebui să se ducă acasă.

Văzând ce se întâmplase cu fraţii săi, Prostilă îşi puse în gînd să încerce şi el. Şi începu a se ruga de taică-său:

- Taică, lasă-mă şi pe mine să mă duc o dată în pădure la tăiat lemne!

Şi taică-său îi răspunse:

- N-ai văzut ce au pătimit fraţii tăi de pe urma asta? Lasă-te păgubaş, băiete, că nu ai tu cap pentru astfel de treburi!...

Dar Prostilă, nu şi nu, că el vrea să se ducă. Stătui într-atâta, că până la urmă taică-său trebui să încuviinţeze.:

- Ei, atunci du-te! Că de câte-i pătimi, poate-o să-ţi vină şi ţie minte la cap!

Maică-sa îi dădu şi lui un cozonac, dar vezi că îl plămădise numai cu apă şi îl copsese în spuză! Şi-i mai puse în traistă şi o sticlă cu bere înăcrită!...

Când ajunse prâslea în pădure, se întâlni şi el cu omuleţul cel bătrăn şi cărunt. După ce-i dădu bineţe, moşneagul prinse a se ruga de el:

- Măi, flăcăiaş, măi, dă-mi şi mie o bucată din cozonacul tău şi lasă-mă să sorb o înghiţitură de vin din sticla ta, că nu mai pot de foame şi de sete!

Prostilă luă aminte la vorbele omuleţului şi-i răspunse cu blândeţe:

- Moşnegelule dragă, n-am în traistă decât un cozonac copt în spuză şi o sticlă de bere acră, dar dacă-ţi sunt pe plac bucatele astea, n-ai decât să te aşezi colea lângă mine, să ne ospătăm împreună. Se aşezară ei pe iarbă şi când scoase Prostilă merindele din traistă, odată-mi făcu nişte ochi, şi cum să nu facă!- dacă văzu dinainte-i un cozonac galben-galben, de parcă ar fi fost plămădit numai cu ouă, şi dacă băgă de seamă că berea se preschimbase în vinul cel mai de soi!... Mâncară ei şi băură până ce se săturară şi la sfârşit omuleţul zise:

- Fiindcă mi-ai dovedit inimă bună şi din puţinul tău eşti bucuros să împarţi cu alţii, să ştii că am să te fac fericit! Uite, vezi copacul cel bătrân de colo? Apucă-te de-l doboară şi vei găsi ceva la rădăcina lui.

Acestea zicând, omuleţul îşi luă rămas bun şi-şi văzu de drum. Prostilă doborî copacul şi găsi la rădăcina lui o gâscă cu penele numai şi numai de aur. O luă sub braţ şi se îndreptă cu ea spre hanul unde gândea să rămână peste noapte.

Hangiul avea trei fete, care, de îndată ce văzură gâsca, nu-şi mai aflară locul de curioase ce erau. Ardeau de nerăbdare voind să afle cât mai degrabă ce şart are pasărea asta minunată şi de soi. Şi ar fi dat tustrele orice, numai să se aleagă fiecare cu câte o pană de aur.

Fata cea mare privea la gâscă cu jind şi zicea în sinea ei: "Lasă că găsesc eu prilej să pot smulge o pană". Şi când Prostilă ieşi afară pentru o clipă, fata îşi luă inima-n dinţi şi apucă gâsca de-o aripă. Dar vezi drăcie: degetele îi rămaseră prinse de pene!...

Puţin după aceea veni şi cea mijlocie, cu gând să smulgă şi ea o pană de aur. Dar abia se atinse de soră-sa, că şi rămase agăţată de ea.

Când o văzu venind şi pe cea de-a treia, care nutrea şi ea acelaşi gând, cele două surori mai mari strigară la ea:

- Nu te apropia, pentru numele Domnului, nu te apropia!...

Dar fata nu pricepu de ce îi tot strigau surorile ei să nu se apropie de gâscă şi gândea în sinea ei: "Dacă ele s-au putut duce, de ce nu m-aş putea duce şi eu?" şi se repezi spre gâscă.

Dar abia o atinse pe una dintre surorile ei, că şi rămase agăţată de ea. Astfel, câteştrele trebuiră să-şi petreacă noaptea alături de zburătoarea cu pene de aur.

A doua zi, Prostilă îşi luă gâsca la subsoară şi o porni la drum , fără să se sinchisească de cele trei fete care erau agăţate de ea. Şi bietele fiice ale hangiului trebuia să o ţină tot într-o fugă după Prostilă, fie c-o lua la dreapta, fie c-o lua la stânga, ori încotro îl duceau picioarele. ...

Când ajunseră în mijlocul unei câmpii, numai ce se întâlniră cu-n popă care tocmai trecea şi el pe acolo. Zărind popa o asemenea blestemăţie, începu să strige ca în gură de şarpe:

- Necuviincioaselor, nu vă e ruşine să vă ţineţi scai după un flăcău? Oare se cuvine să faceţi una ca asta?... Şi după ce le muştrului în lege, o apucă pe cea mai mică de mână cu gând s-o oprească. Dar de îndată ce o atinse, rămase şi el agăţat şi, de voie, de nevoie, trebui să alerge şi el în rând cu câteştrele.

Merse ei ce merseră, dar nu prea mult şi în calea lor se ivi dascălul, care se minună grozav când îl văzu pe preot alergând cât îl ţineau picioarele în urma a trei fete...

- Ei, părinte, încotro grăbeşti aşa tare?!... îi strigă el. Nu cumva să te iei cu altele şi să uiţi că mai avem azi un botez!... Acestea zicând se repezi la preot să-l tragă de mânecă, dar rămase şi el agăţat...

Cum alergau ei aşa toţi cinci, agăţaţi unul de altul de parcă ar fi fost înşiraţi pe-o sfoară, numai ce le trecură pe dinainte doi ţărani ce veneau de pe câmp, cu sapele pe umeri. Preotul îi stigă de departe, rugându-i să-l scape pe el şi pe dascăl de pacostea asta. Dar îndată ce-l atinseră ţăranii pe dascăl, rămaseră şi ei agăţaţi. Ei, comedie mare, şapte inşi se înşirau acum după Prostilă, care zorea cu gâsca la subsuoară!...Merseră ei ce merseră şi într-un sfârşit ajunseră într-o cetate mare, unde domnea un împărat care avea o fiică, numai bună de măritat. Şi era fiica împăratului atât de sanchie şi de ursuză din fire, că nimeni până atunci n-o putuse face să râdă. Din această pricină împăratul dăduse o pravilă în care sta scris că acela care o va face pe domniţă să râdă, o va lua de soţie.

Auzind acestea, Prostilă se înfăţişă înaintea fetei, cu gâsca la subsoară şi cu tot alaiul năstruşnic după el. Şi când îi văzu domniţa pe toţi şapte alergând în urma lui Prostilă, de parcă ar fi fost înşiraţi pe-o sfoară, odată izbucni într-un hohot de râs, şi râse cu atâta poftă, că nu mai fu chip să se oprească. Şi dacă văzu Prostilă că împlinise porunca împăratului, cuteză să-i ceară fata de nevastă, aşa cum sta scris în pravilă. Numai că împăratului nu-i prea era pe plac ginerele şi născocea fel şi fel de chichiţe ca să scape de el. Pînă la urmă îi zise că i-o va da de nevastă pe fie-sa numai atunci când îi va aduce pe cineva care să fie în stare să bea tot vinul care ar încăpea într-o pivniţă.

Prostilă se gândi că omuleţul din pădure i-ar putea veni în ajutor cu un sfat de folos. Porni deci într-acolo şi când ajunse zări un om care şedea jos , taman pe locul unde doborâse copacul, şi părea să fie tare amărât. Prostilă îl întrebă ce tot are pe inimă de stă cătrănit şi omul răspunse:

- Cum aş putea să fiu altfel dacă mă chinuie o amarnică de sete şi n-am cu ce o stinge? Iar de apă, cât ar fi ea de rece, nu mă pot atinge, pentru că nu-mi prieşte defel! E drept că adineauri am golit un butoi cu vin, dar ce înseasmnă o picătură la setea care mă frige pe mine? E taman ca o picătură de apă pe o piatră înfierbântată, zău, aşa!

- Păi daca-i numai asta, atunci află că-mi stă în putinţă să-ţi astâmpăr setea, îi zise Prostilă. Hai, frăţioare cu mine, şi o să bei până n-o să mai poţi!...

Îl duse apoi în pivniţa împăratului şi omul nostru se înfipse lângă butoaiele cele mari şi, luându-le la rând, bău de stinse, până ce începură a-l durea şalele, nu alta... Nici nu trecuse bine ziua şi secase vinul din toate butoaiele.

Prostilă se duse la curte şi-i ceru din nou împăratului să-i dea fata de nevastă. Dar ţi-ai găsit să i-o dea! ... Şădea cătrănit toată vremea şi nu-i venea deloc să-şi mărite odrasla după un neisprăvit ca acesta, căruia toată lumea îi zicea Prostilă. Şi ca să scape de el, îl mai puse la o încercare. Cică trebuia să găsească un om care să fie-n stare să mănânce un munte de pâine.
Prostilă nu stătu mult pe gânduri, ci porni imediat la drum. Când ajunse în pădure, în acelaşi loc unde doborâse copacul, zări un om cu o mutră necăjită, care-şi tot strângea cureaua peste burtă, văicărindu-se întruna:

- Vai de măiculiţa mea, am înfulecat un cuptor întreg de pâine, dar ce-mi poate ajunge doar un cuptoraş când sunt lihnit de foame?!... Prin burtă îmi fluieră vântul şi trebuie să-mi strâng tot mereu cureaua ca să nu cad de-a-n picioarelea!...

Auzind acestea, prostilă se bucură tare mult şi-i zise:

- Măi, frate-miu, hai de te scoală şi vino cu mine , c-o să-ţi dau să mănânci până te-i ghiftui!...

Ajunseră ei în cetatea împărătească şi ce să vezi acolo: din făina care se strânsese din întreaga împărăţie, împăratul dăduse poruncă să se facă un munte uriaş de pâine. Pădureţul cel hămesit de foame se aşeză la poalele muntelui de pâine şi începu să înfulece din el , de parcă se băteau turcii la gura lui. Într-o singură zi n-avu ce alege din muntele de pâine ; şi când se lăsase seara nu mai rămăsese din el nicio fărâmiţă...

Dacă văzu asta Prostilă, îi ceru pentru a treia oară împăratului să-i dea fata de nevastă, dar acesta căută să umble şi de astă-dată cu fofârlica, doar, doar o scăpa de el. Şi în cuvinte mieroase îl îndemnă să-i aducă la curte o corabie atât de năzdrăvană, încât să plutească şi pe apă şi pe uscat.

- Când te-oi vedea venind cu corabia la curtea palatului, îi mai zise el voind să dea vorbelor un anume înţeles, să ştii că nu voi mai avea nicio pricină de împotrivire şi ţi-oi da fata de nevastă pe loc.

Prostilă porni iar în pădure spre locul cu pricina şi aici îl găsi pe omuleţul cel bătrân şi cărunt pe care-l ospătase din puţinele lui bucate. Şi bătrânul, ascultându-i păsul, îi grăi astfel:

- Am mâncat şi am băut, acum am să-ţi dau şi corabia! Acestea toate ţi s-au cuvenit pe drept, fiindcă n-am putut să-ţi uit bunătatea şi mila pe care mi le-ai arătat la nevoie.

Şi omuleţul cel bătrân şi cărunt îi dărui corabia năzdrăvană, care, pasămite, plutea şi pe apă, şi pe uscat. În clipa când Prostilă i-o aduse peşcheş împăratului, acesta nu mai avu ce să zică - vezi bine că i se duseseră pe apa sâmbetei toate şiretlicurile - şi-i dădu fata de nevastă.

Şi se făcu o nuntă ca-n poveşti; iar după moartea împăratului, Prostilă urcă în scaunul domnesc şi trăi în fericire, până la adânci bătrâneţi, alături de nevasta lui.

Gasca de aur de Fratii Grim

Scufita Rosie

A fost odată o fetiţă zglobie şi frumoasă, şi cine o vedea o iubea. Şi pentru că purta mereu pe cap o scufiţă de catifea roşie pe care i-o dăduse bunica, o numiră Scufiţa Roşie. Într-o zi mama ei îi pregătise un coş cu merinde şi o trimise la bunica ei, care era bolnavă şi slăbită.

- Du-te şi vezi ce mai face sărmana bunicuţă, am auzit că e tare bolnavă. Se va bucura cu siguranţă!

- Aşa am să fac! îi făgădui Scufiţa Roşie, mamei.

Bunica locuia în pădure, cam la vreo jumătate de ceas depărtare de sat. Mergând prin pădure Scufiţa Roşie se întâlni cu lupul.

- Bună ziua, Scufiţa Roşie ! îi zise el.

- Mulţumesc frumos, lupule.

- Încotro aşa de dimineaţă, Scufiţa Roşie ?
- Ia, până la bunicuţa !
- Si ce duci acolo, în coş?

- Cozonac şi vin. Mama a făcut ieri cozonac şi-i duc niţeluş şi bunicii, care-i bolnavă , să manânce şi ea, ca să-şi mai vină în puteri.

- Da' unde şade bunica-ta, Scufiţa Roşie ?
- Colo, în pădure, la vreun sfert de ceas şi mai bine de aici. Cum ajungi sub cei trei stejari, ai şi dat peste casa ei, iar ceva mai la vale e alunişul, pe care doar îl ştii ! îi răspunse Scufiţa Roşie.
Lupul îşi zise în sinea lui: "Fragedă-i fetiţa asta ! Ce mai îmbucătură pe cinste ar fi, zău aşa ! Mai merse lupul o bucată de drum alături de Scufiţa Roşie şi apoi începu să-i spună cu glas mieros:
- Ce-ar fi să-i culegi bunicii şi câteva floricele! - o povăţui lupul. Zis şi făcut. Lupul la început îşi grăbi paşii, mai apoi se puse pe fugă. Alerga cât îl ţineau picioarele. Şi mai ştia şi o scurtătură.

Scufiţa Roşie îşi continuă drumul culegând flori şi alergând după fluturaşi.

Lupul ajunse repede la casa bunicii şi bătu la uşă.

- Cine e ? - strigă bunica.
- Eu sunt, Scufiţa Roşie, şi-ti aduc un coş cu mâncare. Dar deschide uşa bunicuţo!
- Apasă pe clanţă şi intră ! răspunse bunica - că eu mă simt slăbită şi nu mă pot da jos din pat.
Lupul apasă pe clanţă, deschise uşa, se repezi glonţ spre patul bunicii şi, fără să scoată o vorbă, o înghiţi. Se îmbracă apoi în hainele ei, se culcă în pat şi trase perdelele.
În vremea asta, Scufiţa Roşie culesese atâtea flori, că abia le mai putea duce. Cum alerga ea de colo până colo, deodata îşi aminti de bunica şi porni degrabă spre căscioara din pădure. Ajunsă la casa bunicii, Scufiţa Roşie bate la uşă .

- Cine e ? -strigă lupul din pat.

Dar vocea îi era atât de ciudată încât Scufiţa Roşie se sperie. Apoi se gândi că sărmana bunicuţă e atât de răcită încât a răguşit. Îşi făcu curaj şi răspunse:

- Sunt eu, Scufiţa Roşie! - strigă fetiţa. - Am venit să te vizitez.
Dar nu primi nici un răspuns.
Scufiţa Roşie se apropie atunci de pat şi dădu perdelele la o parte. Bunicuţa stătea întinsă în pat, cu scufiţa trasă peste ochi şi avea o înfăţişare atât de ciudată, încât fetiţa întrebă:
- Vai, bunico,de ce ai urechi atât de mari ?
- Ca să te pot auzi mai bine.
- Vai, bunico, de ce ai ochi atât de mari ?
- Ca să te pot vedea mai bine.
- Vai, bunico, de ce ai mâini atât de mari ?
- Ca să te pot îmbrăţişa mai bine.
- Da', bunico, de ce ai gura aşa de mare ?
- Ca să te pot înghiţi mai bine.
N-apucă să sfârşească ultimul cuvânt, că şi sări jos din pat şi-o înghiţi pe biata Scufiţa Roşie.
După ce-şi potoli foamea, lupul se culcă din nou în pat şi, prinzându-l somnul, adormi şi începu să sforăie de se cutremurau pereţii.
Şi se întâmpla ca tocmai atunci să treacă prin faţa casei un vânător. Nu auzi el nici o mişcare în schimb se auzi un sforăit puternic."Bre, da' tare mai sforăie bătrâna ! Nu cumva i-o fi rău ?" Intră în casă şi, când se apropie de pat, îl văzu pe lup tolănit acolo.
- Ei drăcie, nu-mi închipuiam c-o să te găsesc aici, ! izbucni vânătorul. De când te caut !
Îşi potrivi puşca şi voi să tragă, dar în clipa aceea îi trecu prin minte: "Dar dacă lupul a înghiţit-o pe bătrână ? Poate aş mai putea s-o scap !" Aşa că nu mai trase, ci, luând un cuţit, începu să taie burta lupului adormit. Nu-i venea să creadă ochilor de mirare când aruncă o privire înăuntru. Le văzu stând ghemuite şi tremurând pe Scufiţa Roşie şi pe bunica acesteia. Lupul a fost atât de lacom că le înghiţi întregi.Cei trei nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie. Bunicuţa mâncă cozonacul şi bău vinul pe care-l adusese fetiţa şi pe dată se înzdrăveni. Iar Scufiţa Roşie gândi în sinea ei, parca mustrându-se: "De-acu' înainte n-o să mă mai abat niciodată din drum când oi merge singură prin pădure, ci o să ascult de poveţele mamei !"

Craiasa Albinelor

Au fost odata doi feciori de imparat, care au pornit sa-si incerce norocul prin lume, si feciorii astia au ajuns sa duca o viata atat de ticaloasa si desarta, ca n-au mai avut indrazneala sa calce pragul casei parintesti. Si cum trecuse vreme, nu gluma, si nu venise nici o veste de la ei, fratele lor mai mic, pe care-l poreclisera Prostila, pleca in cautarea lor. Dar cand dadu in sfarsit de fratii sai, acestia incepura sa-si bata joc de dansul:

- Auzi, prostanacul, sa creada c-o sa poata razbi prin lume, cand noi, mai isteti decat el, n-am prea facut isprava mare !

Totusi pornira la drum catestrei si, tot mergand ei asa, iata ca dadura peste un musuroi de furnici. Cei doi frati mai varstnici voira pe data sa-l surpe si sa-l rascoleasca, pentru a vedea cum micile fapturi o vor lua la goana inspaimantate de moarte. Dar Prostila ii opri, strigandu-le:

- Lasati ganganiile in pace! N-o sa ingadui sa le tulburati linistea !

Pornira ei mai departe si, dupa un cot de deal, dadura peste un lac, pe luciul caruia inotau o multime de rate. Cei doi frati mai mari se repezira sa prinda cateva, ca tare ar fi avut pofta sa le friga. Dar Prostila se impotrivi si de data asta:
- Lasati zburatoarele in pace! N-o sa ingadui sa le ucideti !

Mersera ei mai departe si, intr-o buna zi, numai ca nimerira langa un roi de albine, aflat intr-o scorbura de copac. Si avea roiul acesta atata miere, ca se prelingea pe trunchi, de-ai fi zis ca este un izvoras... Cei doi frati mai mari isi pusera in gand sa dea foc copacului si sa inabuse albinele, ca sa poata lua mierea. Dar Prostila se impotrivi cu si mai multa tarie:
- Lasati albinele in pace ! N-o sa ingadui sa le dati foc !

In cele din urma, cei trei frati dadura peste un palat, si avea palatul asta grajduri, cate n-ai fi gasit nici in zece palate imparatesti. Si-n ele se aflau o multime de cai, toti de piatra. Cat despre oameni, nu se zarea unul pe nicaieri. Strabatura ei toate salile palatului si intr-un sfarsit se pomenira in dreptul unei usi zavorate cu trei lacate.

Si avea usa asta o ferestruica, taiata taman la mijloc. Cei trei catara prin ea si ce crezi ca le fu dat sa vada: In fundul unei camere se afla un mosneag care statea aplecat deasupra unei mese!... Strigara la el o data, strigara a doua oara, dar mosneagul nu-i auzi. Mai strigara a treia oara, si abia atunci se trezi mosul, descuie lacatele si se ivi in prag.... Si fara sa spuna o vorba, ii pofti sa se aseze la masa incarcata cu fel si fel de bunatati. Dupa ce mancara si baura dupa pofta inimii, mosneagul ii duse in cate un iatac, ca sa se odihneasca.

A doua zi, batranul intra in odaia celui mai mare dintre frati si, facandu-i semn sa-l urmeze, il duse pana in dreptul unei mese de piatra. Pe masa asta se aflau scrise trei incercari care, de-ar fi fost dezlegate, ar fi avut darul sa smulga palatul de sub puterea blestemului.

Prima incercare glasuia astfel: "Sub covorul de muschi al padurii stau ascunse cele o mie de boabe de margaritar ale fiicei imparatului, care toate trebuie gasite intr-o singura zi. Daca la asfintitul soarelui va lipsi macar una dintre ele, cel care s-a incumetat sa le caute se va preface in stana de piatra !"

Cel mai mare dintre frati porni in padure si cauta toata ziua, dar cand fu sa apuna soarele, baga de seama ca toata truda i-a fost in zadar si ca n-a putut sa adune mai mult de o suta de boabe de margaritar.

Si atunci se intampla asa cum sta scris pe tablia mesei: flacaul se prefacu in stana de piatra!

In ziua urmatoare isi incerca norocul si fratele cel mijlociu, dar nici lui nu-i merse mai bine.. Si oricat se stradui el, nu fu in stare sa gaseasca mai mult ca doua sute de boabe de margaritar. Si se prefacu si el in stana de piatra.

Iata ca veni si randul lui Prostila... se apuca el sa caute in desimea covorului de muschi, dar gasea cu atata anevoie cite un bob de margaritar, totul mergea atat de incet, ca-l cuprinse deznadejdea.

Si cum nu stia in ce chip s-o scoata la capat, se aseza pe o piatra si incepu sa planga. Si cum plangea el asa, numai ce i se infatisa craiasa furnicilor, insotita de cele cinci mii de slujitoare ale sale. Erau tocmai furnicile pe care flacaul le scapase de la pieire. Nu trecu mult si micile ganganii izbutira sa adune toate cele o mie de boabe de margaritar si facura din ele o gramada bunicica.

A doua incercare era mult mai grea: trebuia sa fie scoasa din fundul lacului cheia de la iatacul domnitei. De indata ce Prostila ajunse la marginea lacului, se ivi inotand un card de rate. Erau tocmai ratele pe care el le scapase de la pieire. Si lasandu-se in adanc, ele ii adusera cheia care zacea pe fundul malos al lacului.

Cea de a treia incercare era insa cea mai grea: dintre cele trei domnite adormite, flacaul trebuia sa o recunoasca pe cea mai tanara si mai frumoasa. Ei, dar cum naiba s-o recunoasca, cand semanau catestrele ca picaturile de apa ! Ca doar numai un singur lucru le deosebea: mai inainte de a fi adormit, fiecare gustase ceva dulce - cea mai mare rontaise o bucata de zahar, cea mijlocie bause o cescuta cu sirop, iar cea mica luase o lingurita de miere.

"Ei, acu' sa te vedem pe unde scoti camasa!" se gandi Prostila in sinea lui. Si iata ca veni in zbor o albina. Era chiar regina roiului pe care flacaul o scapase de la pieire. Se roti ea de cateva ori prin iatac, cerceta pe rand buzele celor trei domnite adormite si se aseza in cele din urma pe gura aceleia care gustase din miere. Si astfel putu Prostila sa o recunoasca dintr-o data pe cea mai tanara si mai frumoasa dintre domnite.

Si numaidecat se risipi vraja, de parca nici n-ar fi fost. Castelul se smulse din somnul cel adanc si toti acei care fusesera prefacuti in stane de piatra isi recapatara infatisarea omeneasca.

Prostila o lua de nevasta pe cea mai tanara si mai frumoasa dintre domnite si, dupa moartea craiului, urca pe scaunul domnesc. Iar fratii lui mai mari socotira ca nici celalalte domnite nu erau chiar asa de lepadat, si traira cu totii ani multi in belsug si fericire.

Povata: Nici o data sa nu incetezi a face bine celor din jurul tau, pentru ca la un moment dat vei avea nevoie de ajutorul lor.

Greuceanu

A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi fost, nu s-ar mai povesti, de cand facea plopul pere si rachita micsunele, de cand se bateau ursii in coada, de când se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau frateste, infratindu-se, de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti. De când se scria musca pe parete, Mai mincinos cine nu crede.

A fost un imparat si se numea imparatul Rosu. El era foarte mahnit ca, in zilele lui, niste zmei furasera soarele si luna de pe cer. Trimise deci oameni prin toate tarile si scrisori prin orase, ca sa dea de stire tuturor ca oricine se va gasi sa scoata soarele si luna inapoi de la zmei, acela va lua pe fiie-sa de nevasta si inca jumatate din imparatia lui, iara cine va umbla si nu va izbandi nimic, acela sa stie ca i se va taia capul.

Multi voinici se prapadisera semetindu-se cu usurinta ca vor scoate la capat o asemenea insarcinare, si cand la treaba, hat in sus, hat in jos, da din colt in colt si nu stia de unde s-o inceapa si unde s-o sfarseasca, vezi ca nu toate mustele fac miere. Imparatul insa se tinu de cuvant.

Pe vremea aceea, traia un viteaz pre nume Greuceanu. Auzind si el de fagaduinta imparateasca, ce se gandi, ce se razgandi, ca numai isi lua inima in dinti, incumetandu-se pe ajutorul lui Dumnezeu si pe voinicia sa, si pleca si el la imparat sa se inchine cu slujba. Pe drum se intalni cu doi oameni pe cari slujitorii imparatesti ii ducea la imparatul ca sa-i taie, pentru ca fugisera de la o batalie ce o avusese imparatul acesta cu niste gadine. Ei erau tristi, bietii oameni, dara Greuceanu ii mangaie cu niste vorbe asa de dulci, incat le mai veni nitica inima in piept, ca era si mester la cuvant Greuceanu nostru.

El isi puse nadejdea in intamplarea aceasta si isi zise: "Imi voi incerca norocul. De voi izbuti sa induplec pe imparatul a ierta pe acesti oameni de la moarte, ma voi incumeta sa ma insarcinez si cu cealalta treaba, iara de nu, sanatate buna! Ma voi duce de unde am venit. Asta sa fie in norocul meu; niciodata nu strica cineva sa faca o incercare". Si astfel, stabilind unele ca acestea, aide, aide, ajunge la curtea imparateasca. Infatisandu-se la imparatul, atatea ii povesti, asa cuvinte bune si dulci scoase si atata mestesug puse in vorbirea sa, incat si imparatul crezu ca pe nedrept ar fi sa omoare pe acei oameni, ca mai de folos i-ar fi lui sa aiba doi supusi mai mult, si ca mai mare va fi vaza lui in lume de s-ar arata milostiv catre popor.

Nu mai putura oamenii de bucurie cand auzira ca Greuceanu a lingusit pe imparatul pana intr-atata, incat l-a facut sa-i ierte. Multumira lui Greuceanu din toata inima si ii fagaduira ca toata viata lor se vor ruga lui Dumnezeu pentru dansul ca sa mearga din izbanda in izbanda, si sa ii dea multa intepeciune, ceea ce si facura. Aceasta izbanda o lua drept semn bun, si Greuceanu, mergand a doua oara la imparatul, grai cu cuvintele lui mieroase cele urmatoare:

- Marite doamne, sa traiesti intru multi ani pe luminatul scaunul acestei imparatii. Multi voinici s-au legat catre maria ta sa scoata de la zmei soarele si luna pe care le-a rapit de pe cer, si stiu ca cu moarte au murit, fiindca n-au putut sa-si indeplineasca juramintele ce au facut catre maria ta. Si eu, marite doamne, cuget a ma duce intru cautarea acestor talhari de zmei, si mi-ar fi voia sa-mi incerc si eu norocul, doar-doar va da Dumnezeu sa ajungem a putea pedepsi pe acei blestemati de zmei, pentru nesocotita lor indrazneala. Dar fii-mi milostiv si mana de ajutor.

- Dragul meu Greucene, raspunse imparatul, nu pot sa schimb nici o iota, nici un dram din hotararea mea. Si aceasta nu pentru altceva, ci numai si numai pentru ca voiesc sa fiu drept. Poruncile mele voi sa fie una pentru toata imparatia mea, la mine partinire nu este scris. Vazand statornica hotarare a imparatului si dreptatea celor vorbite de dansul, Greuceanu cuvanta cu glas voinicesc:

- Fie, marite imparate, chiar de as sti ca voi pieri, tot nu ma voi lasa pana nu voi duce la capat bun sarcina ce imi iau de buna-voia mea.

Se invoira, si peste cateva zile si pleca, dupa ce puse la cale tot ce gasi ca e bine sa faca, ca sa scape cu fata curata din aceasta intreprindere. Greuceanu lua cu dansul si pe fratele sau si merse, merse, merse cale lunga, departata, pana ce ajunse la Faurul-pamantului, cu care era frate de cruce. Acest faur, fiind cel mai mare mester de pe pamant, era si nazdravan. Aici se oprira si poposira, trei zile si trei nopti au stat inchisi intr-o camara Greuceanu cu Faurul-pamantului si se sfatuira. Si, dupa ce se odihnira cateva zile si mai planuira ceea ce era de facut, Greuceanu si frate-sau o luara la drum. Indata dupa plecarea Greuceanului, Faurul-pamantului se apuca si facu chipul lui Greuceanu numai si numai din fier, apoi porunci sa arza cusnita ziua si noaptea si sa tina chipul acesta fara curmare in foc.
Iara Greuceanu si frate-sau mersera cale lunga, si mai lunga, pana ce li se facu calea cruci, aici se oprira, se asezara pe iarba si facura o gustarica din merindele ce mai aveau, si apoi se despartira, dupa ce se imbratisara, si plansera ca niste copii. Mai nainte d-a se desparti, isi impartira cate o basma si se intelesera zicand: "Atunci cand basmalele vor fi rupte pe margini, sa mai traga nadejde unul de altul ca se vor mai intalni; iara cand basmalele vor fi rupte in mijloc, sa se stie ca unul din ei este pierit". Mai infipse si un cutit in pamant si zisera: "Acela din noi, care s-ar intoarce mai intai si va gasi cutitul ruginit sa nu mai astepte pe cellalt, fiindca aceasta insemneaza ca a murit". Apoi Greuceanu apuca la dreapta si frate-sau la stanga. Fratele Greuceanului, umbland mai multa vreme in sec, se intoarse la locul de despartire si, gasind cutitul curat, se puse a-l astepta acolo cu bucurie, ca vazuse soarele si luna la locul lor pe cer.

Iara Greuceanu se duse, se duse pe o poteca care-l scoase tocmai la casele zmeilor, asezate unde-si intarcase dracul copiii. Daca ajunse aici, Greuceanu se dete de trei ori peste cap si se facu un porumbel. Vezi ca el ascultase nazdravaniile ce-l invatase Faurul-pamantului. Facandu-se porumbel, Greuceanu zbura si se puse pe un pom care era tocmai in fata caselor. Atunci, iesind fata de zmeu cea mare si, uitandu-se, se intoarse repede si chema pe muma-sa si pe sora-sa cea mica, ca sa vina sa vaza minunea. Fata cea mica zise:

- Maiculita si surioara, pasarea asta gingasa nu mi se pare aducatoare de noroc pentru casa noastra. Ochii ei nu seamana a de pasare, ci mai mult seamana a fi ochii lui Greuceanu cel de aur. Pana acuma ne-a fost si noua! D-aici inainte numai Dumnezeu sa-si faca mila de noi si d-ai nostri. Pasamite aveau zmeii cunostinta de vitejia lui Greuceanu. Apoi intrara catestrele zmeoaice in casa si se pusera la sfat. Greuceanu numaidecat se dete iarasi de trei ori peste cap si se facu o musca si intra in camara zmeilor. Acolo se ascunse intr-o crapatura de grinda de la tavanul casei si asculta la sfatul lor. Dupa ce lua in cap tot ce auzi, iesi afara si se duse pe drumul ce ducea la Codru Verde si acolo se ascunse sub un pod. Cum se vede treaba, din cele ce auzise, stia acum ca zmeii se dusesera la vanat in Codru Verde si aveau sa se intoarca unul de cu seara, altul la miezul noptii si tartorul cel mare despre ziua. Asteptand Greuceanu acolo, iata mare, ca zmeul cel mai mic se intorcea si, ajungand calul la marginea podului, unde sforai o data si sari inapoi de sapte pasi. Dara zmeul, maniindu-se, zise:
- Ah, manca-o-ar lupii carnea calului! Pe lumea asta nu mi-e frica de nimeni, numai de Greuceanu de Aur, dar si pe acela c-o lovitura il voi culca la pamant.

Greuceanu, auzind, iesi pe pod si striga:
- Vino, zmeule viteaz, in sabii sa ne taiem, sau in lupta sa ne luptam.
- Ba in lupta, ca e mai dreapta.
Se apropiara unul de altul si se luara la tranta. Aduse zmeul pe Greuceanu si-l baga in pamant pana in genunchi. Aduse si Greuceanu pe zmeu si-l baga in pamant pana in gat si-i taie capul. Apoi, dupa ce arunca lesul zmeului si al calului sub pod, se puse sa se odihneasca.

Cand, in puterea noptii, veni si fratele cel mare al zmeului, si calul lui sari de saptesprezece pasi inapoi. El zise ca si frate-sau, iara Greuceanu ii raspunse si lui ca si celui dintai. Iesind de sub pod, se lua la tranta si cu acest zmeu. Si unde mi-aduse, nene, zmeul pe Greuceanu si-l baga in pamant pana la brau. Dara Greuceanu, sarind repede, unde mi-aduse si el pe zmeu o data, mi-l tranti si-l baga in pamant pana in gat si-i taie capul cu palosul. Aruncandu-i si mortaciunea acestuia si a calului sau sub pod, se puse iarasi de se odihni. Cand despre zori, unde venea, mare, venea tatal zmeilor, ca un tartor, catranit ce era, si cand ajunse la capul podului, sari calul lui saptezeci si sapte de pasi inapoi. Se necaji zmeul de aceasta intamplare cat un lucru mare, si unde racni:
- Ah, mancare-ar lupii carnea calului, ca pe lumea asta nu mi-e frica de nimenea, doara de Greuceanu de Aur, si inca si pe acesta numai sa-l iau la ochi cu sageata si il voi culca la pamant

Atunci, iesind si Greuceanu de sub pod, ii zise:
- Deh! zmeule viteaz, vino sa ne batem, in sabii sa ne taiem, in suliti sa ne lovim, ori in lupta sa ne luptam.
Sosi zmeul si se luara la bataie: in sabii se batura ce se batura si se rupsera sabiile; in suliti se lovira ce se lovira si se rupsera sulitile; apoi se luara la lupta: se zguduiau unul pre altul de se cutremura pamântul; si strânse zmeul pe Greuceanu o data, dara acesta, bagând de seama ce are de gând zmeul, se umfla si se incorda in vine si nu pati nimic, apoi Greuceanu strânse o data pe zmeu, tocmai când el nu se astepta, de-i pârâi oasele. Asa lupta nici ca s-a mai vazut. Si se luptara, si se luptara, pâna ce ajunse vremea la amiezi, si ostenira. Atunci trecu pe dasupra lor un corb carele se legana prin vazduh si cauta la lupta lor. Si vazandu-l, zmeul ii zise:
- Corbule, corbule, pasare cernita, adu-mi tu mie un cioc de apa si-ti voi da de mancare un voinic cu calul lui cu tot. Zise si Greuceanu:
- Corbule, corbule, mie sa-mi aduci un cioc de apa dulce, caci eu ti-oi da de mâncare trei lesuri de zmeu si trei de cal.
Auzind corbul aceste cuvinte, aduse lui Greuceanu un cioc de apa dulce si ii astampara setea, caci insetosasera de la lupta, nevoie mare. Atunci Greuceanu mai prinse putere la suflet, si, imputernicindu-se, unde ridica, nene, o data pe zmeu, si trantindu-mi-l il baga in pamant pana in gat si-i puse piciorul pe cap, tinandu-l asa. Apoi ii zise:
- Spune-mi, zmeule spurcat, unde ai ascuns tu soarele si luna, caci azi nu mai ai scapare din mana mea.
Se codea zmeul, ingana verzi si uscate, dara Greuceanu ii mai zise:
- Spune-mi-vei ori nu, eu tot le voi gasi, si inca si capul reteza-ti-l-voi.
Atunci zmeul, tot mai nadajduindu-se a scapa cu viata daca ii va spune, zise:
- In Codru Verde este o cula. Acolo inauntru sunt inchise. Cheia este degetul meu cel mic de la mâna dreapta.
Cum auzi Greuceanu unele ca acestea, ii reteza capul, apoi ii taie degetul si-l lua la sine. Dete corbului, dupa fagaduiala, toate starvurile, si, ducandu-se Greuceanu la cula din Codru Verde, deschise usa cu degetul zmeului si gasi acolo soarele si luna. Lua in mana dreapta soarele si in cea stanga luna, le arunca pe cer si se bucura cu bucurie mare. Oamenii, cand vazura iarasi soarele si luna pe cer, se veselira si laudara pe Dumnezeu ca a dat atata tarie lui Greuceanu de a izbandit impotriva impielitatilor vrajmasi ai omenirii.

Iara el, multumit ca a scos la bun capat slujba, o lua la drum, intorcandu-se inapoi. Gasind pe frate-sau la semnul de introlocare, se imbratisara si, cumparand doi cai ce mergeau ca sageata de iute, intinsera pasul la drum ca sa se intoarca la imparat. In cale, dete peste un par plin de pere de aur. Fratele Greuceanului zise ca ar fi bine sa mai poposeasca putin la umbra acestui par, ca sa mai rasufle si caii, iara pana una, alta sa culeaga si cateva pere, spre a-si mai momi foamea. Greuceanu, care auzise pe zmeoaice ce planuisera, se invoi a se odihni; dara nu lasa pe frate-sau sa culeaga pere, ci zise ca le va culege el. Atunci trase palosul si lovi parul la radacina. Cand, ce sa vezi d-ta? unde incepu a curge niste sange si venin scarbos si un glas se auzi din pom, zicand:
- Ma mancasi fripta, Greucene, precum ai mancat si pre barbatul meu.
Si nimic nu mai ramase din acel par, decat praf si cenuse; iara frate-sau incremeni de mirare, nestiind ce sunt toate acestea.

Dupa ce plecara si mersera ce mersera, detera preste o gradina foarte frumoasa cu flori si cu fluturi si cu apa limpede si rece.
Fratele Greuceanului zise:
- Sa ne oprim aici nitel, ca sa ne mai odihnim caii. Iar noi sa bem nitica apa rece si sa culegem flori.
- Asa sa facem, frate, raspunse Greuceanu, daca aceasta gradina va fi sadita de maini omenesti si daca acel izvor va fi lasat de Dumnezeu.
Apoi, tragand palosul, lovi in tulpina unei flori care se parea mai frumoasa si o culca la pamant; dupa aceea impunse si in fundul fantanei si a marginilor ei, dara in loc de apa incepu a clocoti un sange mohorat, ca si din tulpina florii, si umplu vazduhul de un miros gretos. Praf si tarana ramase si din fata cea mai mare de zmeu, caci ea se facuse gradina si izvor ca sa invenineze pe Greuceanu si sa-l omoare. Si scapand si d-aceasta pacoste, incalecara si plecara la drum, repede ca vantul; cand ce sa vezi d-ta? Unde se luase dupa dansii scorpia de muma a zmeoaicelor cu o falca in cer si cu alta in pamant ca sa inghita pe Greuceanu si mai multe nu; si avea de ce sa fie catranita si amarata: caci nu mai avea nici sot, nici fete, nici gineri. Greuceanu simtind ca s-a luat dupa dansii zmeoaica cea batrana, zise fratina-sau:
- Ia te uita, frate, inapoi si spune-mi ce vezi.
- Ce sa vaz, frate, ii raspunse el, iata un nor vine dupa noi ca un vartej.

Atunci dete bice cailor care mergeau repede ca vantul si lin ca gandul; dara Greuceanu mai zise o data fratelui sau sa se uite in urma. Acesta ii spuse ca se apropie norul ca o flacaraie; apoi, mai facand un vant cailor, ajunsera la Faurul-pamântului.
Aici, cum descalecara, se inchise in fauriste. Pe urma lor iaca si zmeoaica. De-i ajungea, ii prapadea! Nici oscior nu mai ramanea din ei. Acum insa n-avea ce le mai face. O intoarse insa la siretlic: ruga pe Greuceanu sa faca o gaura in parete ca macar sa-l vaza in fata. Greuceanu se prefacu ca se indupleca si facu o gaura in parete. Dara Faurul-pamantului se atinea cu chipul lui Greuceanu cel de fier, ce arsese in foc de sarea scantei din el. Cand zmeoaica puse gura la spartura ca sa soarba pe Greuceanu, Faurul-pamantului ii baga in gura chipul de fier rosu ca focul si i-l vari pe gat. Ea, inghiort! inghiti si pe loc si crapa. Nu trecu mult si starvul zmeoaicei se prefacu intr-un munte de fier si astfel scapara si de dansa. Faurul-pamântului deschise usa fauristei, iesi afara si se veselira trei zile si trei nopti de asa mare izbanda. El mai cu seama era nebun de bucurie pentru muntele de fier. Atunci porunci calfilor sa faca lui Greuceanu o caruta cu trei cai cu totul si cu totul de fier. Dupa ce fura gata, sufla asupra lor si le dete duh de viata.

Luandu-si ziua buna de la frate-sau de cruce, Faurul-pamântului, Greuceanu se urca in trasura cu frate-sau cel bun si porni la Rosu-imparat ca sa-si priimeasca rasplata. Merse, merse, pana ce li se infurci calea. Aci se oprira si poposira. Apoi, Greuceanu desprinse de la caruta un cal si-l dete fratelui sau, ca sa duca imparatului Rosu vestea cea buna a sosirii lui Greuceanu cu izbanda savarsita, iara el ramase mai in urma.

Inaintand el alene, rasturnat in caruta, trecu pre langa un diavol schiop carele tinea calea drumetilor ca sa le faca neajunsuri. Acestuia ii fu frica sa dea piept cu Greuceanu, dara, ca sa nu scape nici el neatins de rautatea lui cea draceasca, ii scoase cuiul din capul osiei de dindarat si-l arunca departe in urma. Apoi tot el zise Greuceanului:
- Mai, vericule, ti-ai pierdut cuiul, du-te de ti-l cauta.
Greuceanu sarind din caruta, isi uita acolo palosul, din greseala. Iara cand el isi cauta cuiul, diavolul ii fura palosul, apoi, asezandu-se in marginea drumului, se dete de trei ori peste cap si se schimba intr-o stana de piatra. Puse Greuceanu cuiul la capul osiei, il intepeni bine, se urca in caruta, si pe ici ti-e drumul! Nu baga insa de seama ca palosul ii lipseste. Ascultati acum si va minunati, boieri d-voastra, de patania bietului Greuceanu. Un mangosit de sfetnic d-ai imparatului Rosu se fagaduise diavolului, daca il va face sa ia el pe fata imparatului. Ba inca si rodul casatoriei sale il inchinase acestui necurat.

Impielitatul stia ca Greuceanu, fara palos, era si el om ca toti oamenii. Puterea lui in palos era; fara palos era necunoscut. Ii fura palosul si-l dete becisnicului de sfetnic. Acesta se infatisa la imparatul si ii ceru fata, zicand ca el este cel cu izbanda cea mare. Imparatul il crezu, vazându-i si palosul, si incepusera a pune la cale cele spre cununie. Pe când se pregatea la curte, pentru nuntirea fiicei imparatului cu voinicul cel mincinos ce zicea ca a scos soarele si luna de la zmei, vine si fratele Greuceanului cu vestea ca Greuceanu are sa soseasca in curand. Sfetnicul cel palavatic, cum auzi de una ca aceasta, merse la imparatul si zise ca acela este un amagitor si trebuie pus la inchisoare. Imparatul il asculta. Iara sfetnicul umbla d-a-ncatelea, zorind sa se faca mai curand nunta, cu gand ca, daca se va cununa odata cu fata imparatului, apoi poate sa vina o suta de Greuceni, ca n-are ce-i mai face, lucru fiind sfarsit.

Imparatului insa nu-i prea placu zorul ce da sfetnicul pentru nunta, si mai taragai lucrurile. Nu trecu mult si iata ca soseste si Greuceanu si, infatisandu-se la imparatul, acesta nu stia intre care sa aleaga. Credea ca acesta sa fie Greuceanu, dara nu-si putea da seama de cum palosul lui Greuceanu se afla in mana sfetnicului. Atunci baga de seama si Greuceanu ca-i lipseste palosul si tocmai acum ii veni in minte pentru ce nu vazuse el stana de piatra decât dupa ce-si gasise cuiul de la osie si se intorcea la caruta cu dansul. Pricepu el ca nu e lucru curat.

- Imparate prealuminate, zise el, toata lumea stie ca esti om drept. Te rog sa-mi faci si mie dreptate. Mult ai asteptat, mai asteapta, rogu-te inca putin si vei vedea cu ochii adevarului.
Primi imparatul a mai astepta pana ce sa se intoarca Greuceanu. Acesta se puse iarasi in caruta lui cu cai cu tot de fier si intr-un suflet merse, pana ce ajunse la stana de piatra, acolo unde Necuratul ii scosese cuiul de la caruta.
- Fiinta netrebnica si pagubitoare omenirii, zise el, da-mi palosul ce mi-ai furat, caci de unde nu, praful nu se alege de tine.
Piatra nici ca se clinti din loc macar.
Atunci Greuceanu se dete de trei ori peste cap, se facu buzdugan cu totul si cu totul de otel, si unde incepu, nene, a lovi in stana de se cutremura pamantul. De cate ori da, de atatea ori cadea cate o zburatura din piatra. Si lovi ce lovi pâna ce ii sfarama varful. Apoi deodata incepu stana de piatra a tremura si a cere iertaciune. Iara buzduganul, de ce da, d-aia isi intetea loviturile, si dete, si dete, pana o facu pulbere. Cand nu mai fu in picioare nimic din stana de piatra, cata prin pulberea ce mai ramasese, si-si gasi Greuceanu palosul ce-i furase Satana.

Il lua si, fara nici o clipa de odihna, veni si se infatisa iarasi la imparat.
- Sunt gata, marite imparate, zise el, s-arat oricui ce poate osul lui Greuceanu. Sa vina acel sfetnic nerusinat care a voit sa te amageasca, spre a ne intelege la cuvinte.
Imparatul il chema.
Acesta, daca veni si vazu pe Greuceanu cu sprinceana incruntata, incepu sa tremure si-si ceru iertaciune, spunand cum cazuse in mainile lui palosul lui Greuceanu.
Dupa rugaciunea lui Greuceanu, dobandi iertare si de la imparat, dar acesta ii porunci sa piara din imparatia lui. Apoi scoase pe fratele lui Greuceanu de la inchisoare si se facu o nunta d-alea imparatestile, si se incinse niste veselii care tinura trei saptamani...

Si eu incalecai p-o sea, si va povestii d-voastra asa.

Decebal si ursul

Ursul mormaia din ce in ce mai tare in marginea padurii. Niciodata nu iesea dintre ultimii copaci. Statea acolo si mormaia pana cand acesta venea. Decebal se trezi brusc din somn. Dupa cum arata cerul mai erau vreo trei ceasuri pana la rasarit. De pe fereastra camerei putea vedea exact locul pe care si-l alesese ursul pentru a-i da de stire ca vrea sa-l vada. Cetatea sa era inconjurata de padure, dar tocmai locul acela si-l alesese ursul chiar din prima zi.

Prinse a zambi tainic si bland. Amintirile il napadira.

Avea vreo opt ani si toata padurea era a lui. Avusese mult de furca cu cei de la curte care, prea grijulii pentru viata sa, ar fi vrut sa-l tina inchis in camerele cetatii. Nici cand invata nu-i placuse sa stea inauntru, doar invata despre ce era afara! Pentru ce sa stea ferecat? Noroc mare avusese cu batranul invatator! Acesta parca fusese singurul multumit de curiozitatea lui fata de natura ce-l inconjura ... Si pentru ca toata lumea avea un respect deosebit fata de acesta, baiatul se eliberase. Dis de dimineata, dupa ce se spala si isi facea rugaciunile, batranul venea cu o traistuta de mancare si cu ceva scrieri, il lua de mana si porneau agale spre padure. Dupa ce treceau de primii copaci, batranul isi alegea un loc (abia mai tarziu baiatul baga de seama ca era mereu acelasi - langa un firicel de apa pe o piatra mare si plata pe care cadeau prima data razele soarelui) si il lasa pe baiat sa zburde prin padure cam un ceas. Dupa aceea, baiatul simtea chemarea batranului si venea in fuga la lectii. Dar mai intai batranul ii dadea sa manance ceva: de cele mai multe ori lapte si miere. Decebal avea intotdeauna grija sa-i aduca din padure ceva fructe - ca sa nu vina cu mana goala la masa, dupa cum glumeau cei doi.

Intr-o zi - era deja primavara bine - abia se departa de batran cand auzi un fosnet destul de puternic intr-un desis cu mure. Cunostea deja toate vietuiotarele padurii si le stia obiceiurile - si chiar in mare parte limba. Va sa zica era vreun urs care venise sa-si astampere foamea. Nu-i era frica caci era cu Dumnezeu (si Dumnezeu le facuse pe toate cate erau), dar asa cum invatase de la batran era bine sa lase animalele in pace cand mancau. Nu era frumos sa le deranjeze, nici lui nu i-ar fi placut. Asa ca, fara sa faca zgomot, pentru a nu speria vietatea, porni mai departe.

Dar, brusc, din tufis iesi un botic curios si intr-o clipita se rostogoli pana la picioarele sale un pui de urs. Era tare dragut - cu ochisorii si boticul negre! Ramase incremenit cu nasul in incaltarile baiatului. Tare i-ar fi fost drag sa-l ia in brate, dar stia foarte bine ca ar fi suparat-o pe maica-sa, care putea deveni fioroasa pentru a-si apara copilul. Asa ca il impinse bland cu piciorul spre tufis.
Chiar in momentul in care ursuletul o lua la fuga spre rugul de mure de unde venise, mama urs iesi brusc in calea sa pregatindu-se pentru orice. Astfel ca ursuletul nimeri intre labele ei si scoase un sunet de bucurie si usurare ca aventura se terminase cu bine.

Ochii ursoaicei se oprira in ochii copilului, care ii transmise cu cea mai mare dragoste toate gandurile lui bune (exersand inca o data cele invatate de la batran). Ursoaica prinse parca a zambi si isi impinse puiul cu botul pana ce acesta ajunse iar la picioarele baiatului. Prezenta incredere, deci se puteau juca impreuna. Ceea ce amandoi copiii nu intarziara sa faca. A fost prima si ultima data cand a uitat sa culeaga fructe batranului invatator. Dar cand simtise chemarea era inca in toiul jocului si abia apuca sa o zbugheasca spre locul unde era asteptat.

Mare i-a fost mirarea cand, ajungand gafaind langa batran, abia tragandu-si rasuflarea sa-i spuna ce lucru minunat i se intamplase, a auzit zgomot de pasi in urma sa si l-a vazut pe batran luminandu-se la fata. Puiul se opri cu promptitudine la picioarele baiatului, insa ursoaica inainta domol si atinse mana batranului cu botul ca intr-o sarutare.

Cu o mana mangaind capul mare al ursului, invatatorul scoase din traista un fagure de miere si dandu-il ii spuse:
- Ce faci, batranico? Ca de mult nu ne-am vazut! Ti-ai adus obolul, cum ne-a fost vorba? Crezi ca-i gata? Nu-i cam mic? Si-apoi el o fi cel mai vrednic? Om trai si om vedea ...
Apoi, adresandu-se baiatului continua:
- Dragul meu copil, acesta este darul padurii pe care o iubesti atata si al meu care te iubesc atat de mult, dar totul este de la Dumnezeu care ne iubeste pe toti nesfarsit, caci ai Lui suntem si din El ne tragem. Baga de seama sa-l folosesti cum se cuvine. El iti va fi frate de cruce si te va ajuta in vremurile tale cele mai grele, cot la cot cu oamenii ce-ti vor fi de nadejde.

Si apoi, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat ii ospata pe toti trei cu cate ceva si incepu lectiile. Numai ca de data asta erau doi invatacei: un copil si un urs, care ascultau cu ochii mari si rasuflarea tinuta toate minunile cate le-a facut Domnul Dumnezeu pe acest pamant si pe alte locuri.

Din acea zi ursuletul veni in fiecare dimineata la locul de intalnire pentru joaca si invatatura. Cateodata venea si ursoaica si se aseza langa batran unde dormita cuminte. Trecu astfel un an. Primavara urmatoare, intr-o noapte senina si clara, nu trecu bine de miezul noptii cand baiatul auzi chemarea mormaita a ursului rasunand din marginea padurii. Repezindu-se la fereastra (aceeasi ca si cea de astazi) vazu sclipind in intuneric, sub primul rand de copaci, ochii ursului care se uitau staruitor la el. Niciodata nu avea sa afle cum de stiuse ursul unde sa se duca ca sa se faca auzit de baiat. Se imbraca repede, fara sa stea pe ganduri, si tiptil se duse la intalnire. Dupa saluturile obisnuite pline de dragoste si bucurie, o pornira prin padure povestind cate in luna si in stele, ba chiar se tolanira intr-o poienita ca sa vada mai bine puzderia de astre pictate de Tatal Ceresc pe bolta.

De atunci intalnirile nocturne devenisera o obisnuinta, atata doar ca aveau grija sa se intoarca inainte de rasarit ca sa nu se sperie cei cel ingrijeau de lipsa sa.
Apoi, cat timp fusese plecat in ucenicie (ca sa invete sa-si conduca tara in Voia Domnului, cu iubire si dreptate) ursul ii prinse urma si se tinuse dupa el - dar de departe ca sa nu-i strice treburile, numai sa stie ca-i si el acolo la nevoie.

Si iata ca acum ajunsese rege. Ii povestise doamnei sale despre relatia speciala ce o avea cu ursul dar nu-l "prezentase" inca nimanui din cei apropiati. Cu totii din cetate insa stiau ca atunci cand mergea singur in padure se ducea sa se sfatuiasca cu un urs - dar din copilarie de la invatatorul sau.

Numai ca intalnirile nocturne se mai rarisera, fiecare era parca mai ocupat - unul cu treburile tarii, altul cu ale padurii. Hm! Si acum il chema ... Ce-o fi oare? Poate numai dor, incerca Decebal sa-si insele instinctele care il avertizau de ceva grav.
Se imbraca si cobori repede, picioarele ducandu-l aproape singure in fuga la locul de intalnire. Ursul pleca capul spre a fi imbratisat si aceeasi dragoste dintotdeauna izbucni din cele doua perechi de ochi. Dar de data aceasta in ochii ursului isi facuse loc si ingrijorarea si parca putina teama. Incepu sa-i dea de stire ca se apropie oameni cruzi, doritori de sange si fara Dumnezeu si ca Batranii cei Albi il asteapta in munte la sfat cat de grabnic.

Incepeau vremurile grele! Pentru asta cei doi se pregatisera tot timpul; vor razbi cu siguranta! Ursul se cuibari pe jos langa un copac, iar Decebal se sprijini de el cu ochii atintiti spre stele. Deie Domnul sa faca numai ceea ce trebuie! Oricat de greu ar fi! Acum insa era inca vremea ursului, maine dimineata va porni la drum si va vedea ce va mai fi ...

Dar aceasta este o alta poveste pe care o vom spune alta data ...

Hansel si Gretel

A fost odată ca niciodată un tăietor de lemne tare nevoiaş şi omul ăsta îşi avea căscioara la marginea unui codru nesfârşit, unde-şi ducea viaţa împreună cu nevastă-sa şi cei doi copii ai săi. Şi pe băieţel îl chema Hansel, iar pe fetiţă Gretel.
De sărmani ce erau, nu prea aveau cu ce-şi astâmpăra foamea. Şi-ntr-o buna zi, întâmplându-se să se abată asupra tării o mare scumpete , nu mai fură-n stare să-şi agonisească nici măcar pâinea cea zilnică.
Seara în pat, pe bietul om începeau să-l munceasca gândurile şi, zvârcolindu-se neliniştit în aşternut, se pomenea că ofteaza cu grea obidă.

Şi-ntr-una din aceste seri îi zise el neveste-sii:
- Ce-o să ne facem, femeie? Cu ce-o să-i hrănim pe bieţii noştri copii, când nici pentru noi nu mai avem nici de unele? . ..

- Ştii ceva, barbate, răspunse femeia, mâine-n zori luam copiii cu noi şi-i ducem unde-i pădurea mai deasă. Le facem un foc bun, le dăm şi câte-o îmbucătură de pâine, şi pe urmă ne vedem de treburile noastre. Iar pe ei îi lăsăm acolo. De nimerit, n-or să mai nimerească drumul spre casă, de asta sunt sigura, şi-n felul ăsta ne descotorosim de ei!

- Nu, femeie, asta n-o s-o fac nici in ruptul capului, spuse bărbatul. Nu mă rabdă inima să-mi las copiii singuri în pădure. Că doar multă vreme n-ar trece şi-ar veni fiarele să-i sfâşie...
- Vai de tine, neghiobule, îl luă femeia la rost, de-i asa, o să murim de foame toti patru ... Poti să ciopleşti de pe-acum scânduri pentru sicrie ...
Şi femeia nu-i dadu pace pană când omul nostru nu se-nvoi.
- Totusi, mi-e tare mila de bietii copii! adaugă el cu obida.

In acest timp, cei doi copii stăteau treji în aşternut, că din pricina foamei nu putuseră să închidă un ochi. Şi aşa se făcu de auziră tot ce spuse zgripţuroaica de femeie catre tatăl lor.
La un moment dat, Gretel începu să plânga cu lacrimi amare şi-i spuse lui Hansel, printre sughituri:
- De-acu s-a sfârşit cu noi!
- Linişteşte-te, Gretel, şi nu mai fi mâhnită, o să găsesc eu o scăpare! ... îi zise cu blândeţe frăţiorul.

După ce bătrânii adormiră, Hansel se sculă, îşi puse hăinuţa pe el şi, deschizând uşa, se strecură afară. Luna lumina ca ziua şi pietricelele albe, din faţa căscioarei, străluceau ca bşnuţii cei noi. Hansel se aplecă de mai multe ori pâna ce-şi umplu bine buzunarul cu pietricele. Apoi se-ntoarse în casă şi-i şopti lui Gretel:
- Fii liniştită, draga mea surioară, şi dormi în pace! Apoi se culcă din nou în patul lui şi adormi.

Zgripţuroaica de femeie nici nu asteptă să răsară soarele că se si înfiinţă la patul copiilor, să-i trezească.
- Ia sculaţi-vă, leneşilor, că mergem la pădure să aducem lemne!
Apoi dădu fiecăruia câte un codru de piine şi mârâi printre dinţi:
- Asta aveţi de mâncare pentru la pranz! De vă îmboldeşte foamea, nu cumva să mâncaţi înainte, că altceva nu mai căpătaţi!
Gretel lua toată pâinea şi-o ascunse sub şort, din pricină că buzunarele lui Hansel erau pline cu pietricele. Apoi porniră cu toţii spre pădure. După puţin timp, Hansel se opri şi îşi aruncă privirea înapoi, spre căscioara ce rămăsese în urmă.
Asta o facu o dată, apoi iarăşi, şi iarăşi. ..
Si dacă-l văzu taică-său, numai ce-i zice:
- Da ce-ai, Hansel, că te opreşti mereu şi te tot uiţi înapoi? Vezi mai bine cum mergi, să nu-ţi schilodeşti cumva picioarele! . . .
- Ştii, tăicuţule, mă uitam după pisicuţa mea albă . .. Stă, a naibii, cocoţată, pe acoperiş, şi-mi face semne de rămas bun.
Dar vezi că femeia i-o tăie pe dată:
- Prostănacule, nu-i nicio pisicuţă!. .. E soarele de dimineaţă, care străluceste pe horn.

Acu e timpul să vă spun că Hansel nu se uitase dupa nici o pisicuţă şi că de fiecare dată, când se oprea, scotea din buzunar câte o pietricică şi-o lăsa să cadă pe cărare.

După o bucată de vreme, ajunseră la locurile unde padurea se îndesea, şi cam pe la mijlocul ei omul nostru se opri şi zise:
- Acu , copii, mergeţi după vreascuri, c-o să vă facă tata un focşor pe cinste, să nu vă fie frig deloc!
Hansel si Gretel aduseră vreascuri cât aduseră, pâna ce se facu o moviliţă buna. Lemnele luara foc pe data şi, când vâlvătaia începu să crească, femeia grăi:
- Staţi lângă foc, copii, şi odiniţi-vă, că noi ne ducem mai încolo, în pădure, să tăiem lemne. Şi când om termina cu tăiatul, ne întoarcem aici şi vă luăm acasă.

Hansel si Gretel se aşezară lânga foc şi când se facu ora prânzului, fiecare îşi mâncă bucătura de pâine. Şi cum auzeau tot mereu răsunând lovituri de topor, erau încredinţaţi că tatăl lor trebuie să fie ceva mai încolo, nu prea departe. Dar vezi că loviturile nu erau de topor! ...
Omul nostru legase o creangă de-un copac cioturos, şi de câte ori bătea vântul, o izbea încolo şi-ncoace de uscătura aceea.

Dupa ce aşteptară să vină să-i ia, vreme lungă, nu glumă, căzură toropiţi de oboseală şi adormira buştean.
Când s-au trezit, era noapte întunecoasă, de nu vedeai la doi paşi. Gretel începu să plângă şi printre suspine îşi întrebă frăţiorul:
- Cum o să ieşim din pădure?
Şi Hansel se grăbi s-o liniştească, spunându-i:
- Mai ai rabdare oleacă, pâna ce răsare luna şi atunci o să găsim noi drumul, n-avea grijă!...

Răsări luna plină, de ziceai că poleieşte cu aur pădurea, şi de-ndată ce se arătă pe cer, Hansel îşi luă surioara de mâna şi începu a păşi pe urma pietricelelor, care scânteiau ca bănuţii cei de curând bătuţi şi le arătau drumul. Mersera ei aşa toată noaptea şi când începură a miji zorile, ajunseră la casa parintească. Au bătut ei la uşa, cioc-cioc! şi când femeia o deschise şi dădu cu ochii de Hansel si Gretel, pe dată se arătă a fi fost foarte îngrijorată de soarta lor, zicându-le cu prefăcătorie:
- Copii rai ce sunteti, de ce ati dormit in padure atita vreme? Ne-ati facut sa credem ca nu mai vreti sa va mai intoarceti la casa voastra . . . Dar vezi ca tatal copiilor se bucura cu adevarat, ca-n inima lui era mihnit ca-i lasase atat de singuri.
Nu trecu multa vreme si nevoile incepura iarasi sa-i incolteasca. Si numai ce-o auzira copiii intr-o noapte pe femeie zicandu-i lui barbatu-su, care se perpelea in asternut:
- De-acu am terminat iarasi merindele, ca nu mai avem in casa decat o jumatate de piine!... Si dupa ce-om manca-o si pe asta, ne-om satura cu rabdari prajite . . . Trebuie sa ne descotorosim de copii, auzi tu! O sa-i ducem in afundul padurii, ca sa nu mai poata nimeri drumul de-or voi sa se reintoarca acasa. Alta scapare nu vad, de ni-e drag sa ne mai putem tine zilele.
Vezi insa ca omului i se incrincena inima la auzul astor cuvinte si gindea in sinea sa: „Ba, mai bine s-ar cuveni sa imparti cu copiii tai ultima bucatura! ..." Mai zicea el ce mai zicea, dar femeia nu lua deloc in seama spusele lui, ci-l tot ocara si-l mus­tra. Acu , e stiut, cine a apucat de-a spus A trebuie sa-l rosteasca si pe B si, daca si-a calcat pe inima prima oara, musai trebuie si a doua oara sa faca la fel.
Copiii erau insa treji si auzira toata vorba lor. Dupa ce batranii adormira, Hansel se scula din pat si vru sa iasa afara, sa adune pietricele, cum facuse si de prima data, dar vezi ca femeia avusese grija sa incuie usa, asa ca baiatului nu-i fu chip sa poata iesi din casa. Si desi ii era inima grea, isi mangiie surioara, spunindu-i:
- Nu plinge, Gretel, ci dormi linistita. Om gasi noi cum sa scapam cu bine ...
Nici n-apucasera bine sa rasara zorile, ca si veni femeia si-i trase pe copii din asternut. Apoi le intinse cate o bucatica de piine, care era mult mai micsoara decat de cealalta data.
In timp ce mergeau ei pe poteca ce ducea spre padure, Hansel incepu a face firimituri in buzunar si din loc in loc se oprea sa le presare pe jos.
- Ia asculta, Hansel, ii striga la un moment dat taica-sau, ce te tot opresti mereu si privesti in jur? Vezi-ti mai bine de drumul tau si mergi cum trebuie! ...
- Pai, ma uit dupa porumbita mea, care sta pe-acoperis si vrea sa-mi spuna la revedere!.. . grai Hansel repede, ca nu cumva sa se dea in vileag.
- Prostanacule, il lua in raspar femeia, ceea ce vezi tu nu-i nici o porumbita!... E soarele de dimineata care straluceste sus, deasupra hornului.

Dar vezi ca Hansel nu dadu indarat de la ce-si pusese in gand si, incetisor-incetisor, imprastie pe drum toate firimiturile.
Femeia ii duse pe copii departe, departe, tot mai in afundul padurii, unde nu mai fusesera in viata lor. Si-ntr-un luminis, facura iarasi un foc mare si mama le zise cat putu ea de bland:
- Ramineti aici, copilasi, si de v-a birui oboseala, n-aveti decat sa puneti capul jos si sa dormiti oleaca . . . Noi ne ducem in padure, mai incolo, sa taiem lemne si seara, cand om sfarsi lucrul, ne intoarcem sa va luam.
Trecu ce trecu timpul si cand veni ora prinzului, Gretel lua bucatica de piine si-o imparti cu Hansel, ca pe-a lui baiatul o presarase pe drum.
Zburara ceasurile, se lasa si amurgul, dar vezi ca nimeni nu se arata sa-i ia pe bietii copii. Si cum adormira greu, se tre­zira de-abia in toiul noptii. Daca vazu ce se intimplase, Hansel o mangiie pe surioara lui si-i zise:
- Sa ramanem aici pana ce-o rasari luna, ca atunci ne-o fi usor sa gasim firimiturile pe care le-am imprastiat pe jos, cat am mers. Ele or sa ne arate fara gres drumul spre casa, asta-i sigur!

De indata ce se inalta luna deasupra padurii, copiii se sculara din culcusul de vreascuri, dar vezi ca nu mai gasira nici o firimitura . . . Multimea de pasarele care tot zboara peste campuri si prin paduri de mult le ciugulisera pe toate. Dar Hansel avea o inima viteaza si-i spuse lui Gretel:
- N-ai teama, surioara, pana la urma tot o sa gasim drumul! ...
Dar vezi ca nu fu chip sa-l gaseasca . . . Mersera toata noaptea si mai mersera inca o zi, din zori si pana-n seara, dar de iz­butit tot nu izbutira sa iasa din padure. Si erau prapaditi de foame ca vai de ei, ca afara de cateva boabe de fructe salbatice, culese de pe jos, nimic nu mai luasera-n gura. De truditi ce erau, sarmanii copii abia isi mai trageau picioarele, si asa se facu ca nu mai putura merge si, ghemuindu-se sub un copac, adormira bustean.
Si se ivi a treia dimineata de cand copiii parasisera casa parinteasca. O luara ei la picior, de cum rasari soarele, dar cu cat mergeau, cu atat se afundau mai adanc in padure. De nu le venea cat mai degraba un ajutor, se aflau in primejdie de moarte.

Când se facu ora prinzului, numai ce vazura pe-o craca o pasarica alba si frumoasa, care canta atat de duios, ca se oprira vrajiti s-o asculte. Dupa ce-si sfarsi cantul, pasarica isi intinse aripile si zbura, zvar! pe dinaintea copiilor. Daca vazura ei asta, incepura a se lua dupa ea pana cand se facu de ajunsera la o casuta. Cat ai clipi, pasarica se lasa pe acoperis si cand venira mai aproape de casuta, copiii ramasera cu gurile cascate. Pasamite, toata cascioara era facuta din paine si acoperita cu cozonac, iar geamurile erau din zahar curat.
- Hai sa-ncepem sa imbucam! zise Hansel. Si sa ne fie de bine!... Eu o sa maninc o bucata din acoperis, iar tu, Gretel, ia de gusta din fereastra asta, ca e tare dulce! ...
Hansel n-astepta sa fie rugat si, inaltindu-se pe virfurile picioarelor, rupse o bucatica din acoperis, sa-si dea seama ce gust are. In acest timp, Gretel rontaia de zor o spartura de geam.
Si numai ce se auzi deodata o voce subtirica, ce venea dinauntrul casutei:
- Cront, cront, cront, da ce tot rontaie a mea cascioara?! Cine, cine e afara? ...
Si copiii raspunsera pe data:
- Vantul, vantul! Azi inconjura pamintul! ...

Si, fara sa se sinchiseasca defel, continuara sa manance si mai cu pofta. Cum ii placuse grozav acoperisul, Hansel mai rupse din el o bucata buna, iar Gretel nu se lasa nici ea mai prejos si, desprinzind un ochete de geam, se aseza jos si incepu a-l rontai cu pofta.
Si cand nici nu se asteptau, odata se deschise usa si-o femeie batrina de tot, ce se sprijinea intr-o carja, iesi din casa, tarsiindu-si picioarele.
La vederea ei, Hansel si Gretel se speriara atat de tare, ca scapara tot ce aveau in mana. Dar vezi ca batrina nu-i lua la rost, ci incepu a-i intreba, clatinind usurel din cap:
- Ei, copiii mei dragi, da cine v-a adus aci? Poftiti de intrati inauntru si ramaneti la mine, ca nu va fac nici un rau.

Si luandu-i pe amindoi de mana, ii duse in casuta. Iar acolo ii astepta o mancare, sa-ti lingi degetele, nu alta: lapte si clatite cu zahar, mere si-o multime de nuci! Dupa ce se ospatara ei bine, batrana le pregati doua paturi cu asternutul cum ii zapada si Hansel si Gretel se culcara fara nici o grija si se simtira in al noualea cer.

Batrina se aratase prietenoasa ca sa le castige increderea dar vezi ca era o vrajitoare haina, care pandea copiii ca sa-i atraga cu sosele si momele. Si numai de aceea facuse si casuta de paine, sa-i ademeneasca mai usor.
De-i cadea vreunul in gheare, indata ii facea de petrecanie si, dupa ce-l fierbea, il inghitea cu lacomie. Ziua cand se bucura, de un astfel de ospat, o socotea ca pe-o zi de sarbatoare, si cum de n-ar fi fost asa pentru ea! ...

Vrajitoarele au ochii rosii si vederea scurta, dar vezi ca adulmeca de departe, ca jivinele, cand se apropie picior de om. Si la fel de bine adulmeca si cotoroanta asta. De cum i-a simtit pe Hansel si Gretel ca se apropie de acele locuri, a si inceput a hohoti cu rautate-si-n vorbele ei era numai batjocura:
- Pe astia ii si am in mana, nu-i las eu sa-mi scape . . . De cum se ivira zorile, vrajitoarea fu in picioare, ca nu cumva sa se trezeasca mai inainte copiii. Si cand ii vazu ea pe amindoi cat de dragalas dorm impreuna si cat de rumen si rotofei le e obrazul, nu mai putu de bucurie si incepu a mormai mai mult pentru sine: „Strasnica bucatura o sa am, n-am ce zice!
Apoi apucandu-l pe Hansel cu mina ei sfrijita, il impinse pana la un grajdulet cu gratii de fier si-l inchise acolo. Si era zavorit asa de strasnic, ca oricit ar fi strigat si s-ar fi zbatut, nu i-ar fi folosit la nimic.

Dupa ce-l puse la popreala pe Hansel, babusca intra in ca­mera unde dormea Gretel si, zgaltiind-o ca s-o trezeasca, incepu a o ocari si a-i striga:
- Scoala, leneso, si du-te de adu apa, sa-i faci o fiertura buna lui frate-tau, ca l-am inchis in grajd si trebuie sa-l ingrasam! . . . Acu e numai piele si os, dar cand s-o mai implini o sa-l mananc!

Gretel, incepu a plange cu lacrimi amare, dar vezi ca lacrimile ei nu-i muiara inima cotoroantei si, pana la, urma, trebui sa se supuna si sa faca tot ce-i poruncea vrajitoarea cea haina. Si-n timp ce lui Hansel i se aducea cea mai buna mancare, ca sa se ingrase, Gretel abia de capata, de la babusca niste coji de raci.
In fiecare dimineata, babusca se strecura, sonticaind, pana la grajd si inca din prag se apuca sa strige:
- Hansel, ia scoate un deget afara, sa vad de te-ai ingrasat de ajuns!
Dar vezi ca ghiujul de Hansel ii trecea printre gratii un oscior, si cum babusca avea ochii tulburi si vedea ca prin sita, era incredintata ca-i intinde un deget. Si de fiecare data se tot minuna cotoroanta cum de nu se mai ingrasa.

Trecura asa zilele si vazand ca dupa a patra saptamina Hansel ramasese la fel de ogirjit ca si inainte, isi pierdu rabdarea si nu mai vru sa astepte.
- Hei, Gretel, o striga ea pe fetita, grabeste-te de adu apa, ca de-i curge untura, de gras cee, ori de-i slab ca un ogar, eu pe Hansel il tai si-l pun ia fiert! ...
Vai, cum se mai boci biata surioara, cand trebui sa care apa pentru a doua zi, si cum ii siroiau lacrimile amare pe obraz! . . .
- Doamne, ajuta-ne! striga ea dupa un rastimp. De s-ar fi intimplat sa ne inghita fiarele salbatice ale codrului, am fi murit macar impreuna!
- Ia mai sfirseste odata cu bocitul, se rasti cotoroanta la fata, ca doar nu-ti ajuta la nimic toata vaicareala! ...

Nici nu se luminase inca bine de ziua, cand incepu Gretel roboteala. Ca doar trebuia sa care apa, sa atarne cazanul pen­tru fiertura in cirligul de fiert si sa aprinda focul.
- Mai intai, as vrea sa punem la copt, auzi tu? se rasti baba la Gretel. Ca am aprins cuptorul si aluatul l-am framantat de mult.
Nu-si sfarsi bine vorba, ca vrajitoarea o si imbranci pe biata Gretel afara, unde era cuptorul din care ieseau limbi de flacari.
- Hai, baga-te inauntru, ii porunci vrajitoarea si vezi da-ca-i destul de incins, ca sa punem inauntru piinea!

Vezi ca afurisita de cotoroanta nu degeaba o indemna pe fata sa se vire in cuptor! ... Ca de-ndata ce-ar fi fost inauntru, vrajitoarea pac! ar fi inchis cuptorul. Si-ar fi tinut-o acolo pana ce se rumenea bine. Si-apoi ar fi mancat-o . . .Numai ca Gretel baga de seama ce ganduri clocea in cap vrajitoarea si se prefacu ca-i natanga si neindemanatica:
- As intra, da nu stiu cum sa fac ... Pe unde sa intru? Si cum anume?
- Esti proasta ca o gisca! o ocari baba. Pai. nu-ti da prin cap pe unde, ca-i deschizatura destul de mare? Ia te uita, si eu as putea sa incap in ea! ... Si, sonticaind, se apropie de cuptor si-si viri capul in el.
Gretel doar asta astepta, si-i dadu un brinci zgripturoaicei de se duse pana-n fundul cuptorului. Apoi inchise usa de fier si puse zavorul. Valeu! ce mai urlete, ca te treceau fiorii, razbateau dinauntru! ...

Dar vezi ca Gretel fugi de-acolo, sa n-o mai auda, si vrajitoarea cea haina pieri ca o netrebnica, arsa de dogoare. Si arse pana ce se prefacu in scrum.
Gretel dadu fuga intr-un rasuflet pana la grajdul unde era inchis Hansel si, deschizindu-l, striga bucuroasa:
- Am scapat, Hansel, am scapat, fratioare! Vrajitoarea a pierit!
Daca auzi ce-i spune, Hansel sari afara din grajd intocmai cum sare pasarea din colivie, cand i se deschide usita.. Si vazindu-se iarasi impreuna, isi sarira de gat si se sarutara si bucuria le ridea in ochi si-n inima. Si de voiosi ce erau, topaiau al naibii, ca niste iezi! ...

Cum nu mai aveau de ce se teme, intrara in casuta vrajitoarei si acolo, ce sa vezi, in toate ungherele erau numai sipete pline cu margaritare si nestemate! ...
- Ei, astea zic si eu ca-s mai bune decat pietricelele noas­tre! facu Hansel si-si umplu buzunarele pana nu, mai putu.
Iar Gretel spuse si ea:
- Vreau sa aduc si eu acasa o mina-doua din ele!
Si alese si alese pana ce-si umplu sortuletul.
- Acu, hai s-o tulim de-aici cat mai degraba, hotari Hansel, ca mult mai usoara mi-ar fi inima de-as sti c-am iesit din padurea asta fermecata.

Mersera ei ce mersera, cale de citeva ceasuri, si numai, ce ajunsera la o apa mare.
- Ce ne facem, surioara, ca nu putem trece? facu Hansel amarit. Nu vad peste apa nici un pod, nici macar vreo punte cat de ingusta ...
- De-ar trece vreun vaporas, bine-ar fi! Dar prin locurile astea, slaba nadejde . . . zise Gretel cu mihnire. Da uite, mai incolo, vad o rata alba inotand. Poate ca, de-as ruga-o, ne-ar ajuta sa ajungem pe malul celalalt. . .

Si incepu a striga:
Rata, ratisoara,
ia-i in spate, pe-aripioara,
pe Hansel si Gretel,
ca nici pod, nici punte n-are
apa asta mare!
Se apropie ratisoara si Hansel i se urca in spate. Apoi o ruga si pe surioara lui sa vina langa el, dar Gretel ramase pe mal si-i zise:
- Cum sa vin? Nu vezi ca i-ar fi prea greu ratisoarei? Mai bine sa ne treaca pe rand.
Si faptura cea buna chiar asa si facu.

Dupa ce trecura cu bine pe celalalt mal, mai mersera ei ce mersera si, de la o vreme, padurea incepu sa li se para din ce in ce mai cunoscuta. Si-ntr-un sfirsit, numai ce zarira din departare casa parinteasca. Tii, ce-o mai luara atunci la goana de le sfariiau, calcaiele, nu alta! ...
Trecura pragul casei si, dand navala in odaie, sarira de gatul tatalui lor. Era si timpul, ca, de cand isi parasise copiii in padure, bietul om nu mai avusese o clipa fericita. Pe femeie insa n-o mai gasira copiii - murise.

Gretel isi deserta sortuletul si incepura a se rostogoli prin odaie margaritarele si nestematele, de te mirai de unde mai ies atitea. In acest timp, Hansel scotea si el din buzunar cite un pumn plin de pietre pretioase si, dupa ce le arunca pe podea, apuca sa arunce alt pumn, pana ce-si goli amindoua buzunarele.

Si asa se facu de-si luara indata talpasita de la casa padurarului toate grijile si nevoile care statusera pana atunci pe grumazul omului si al copiilor lui.

Si traira ei impreuna, numai in bucurie si fericire.
... Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa! Da uite ca mai fuge pe-aici un soricel. Si cine l-a prinde l-a vazut norocul, ca o sa-si faca din blana lui o caciula mare cat roata carului ...

Fluturele si albastrica

Un lucru nemaipomenit mi s-a întâmplat acum câteva săptămâni dragii mei şi trebuie neapărat să vi-l povestesc şi vouă. Eram la pădure, soarele strălucea şi te încălzea plăcut. Deşi încă ar fi trebuit să fie iarnă, ziua despre care vă vorbesc era o zi de primăvară în toată puterea cuvântului.

Pe când stăteam întinsă pe iarbă şi priveam norii ce luau forme misterioase am auzit o foşnitură lângă un copac. Mi-am întors privirea într-acolo şi ce să vezi?! Un fluture de toată frumuseţea, cu aripile mari, colorate cu albastru, galben, violet, alb şi roşu, stătea zgribulit pe un fir de iarbă.

M-am mirat foarte tare de una ca aceasta, că doar ce să caute un fluture iarna în pădure?! Fluturii zburdă vara şi ne bucură privirile, trebuia să fie ceva fermecat la mijloc. M-am întorsc încet pe burtă ca să nu-l sperii şi am încercat să ascult mai atent. Ce credeţi că mi-au auzit urechile? Fluturele cel frumos vorbea cu o micuţă albăstrică, abia ieşită şi ea la soare:

- Vaai dar ce floare frumoasă, n-am mai vazut aşa ceva! zise Albăstrica uitându-se la fluture.

- Dar eu nu sunt floare, sunt fluture...

- Fluture? Ce e un fluture? Îţi spun sincer că nu am mai vazut niciodată aşa ceva şi nici n-am mai auzit până acum de „fluture"

- Cred şi eu că nu ai mai văzut pentru că noi toamna dispărem, ne alungă vântul şi frigul, ne îngreunează ploaia aripile...

- Aripile? Astea aşa frumos colorate nu sunt petale?

- Nu albăstrico, ţi-am spus că nu sunt floare. Sunt fluture şi pot să zbor de aceea am aripi.

- Poti să zbori? Să pleci din padure şi să vezi alte locuri???

- De fapt...puteam să zbor. Toamna trecută pe când mă pregăteam să plec spre un loc mai cald cu prietenii şi familia mea un bondar neatent a dat peste mine şi mi-a frânt o aripă. N-am mai putut să mă ridic şi ceilalţi au plecat fără mine. Am stat toată toamna şi toată iarna ascuns într-o magazie.

- Vorbeşti foarte ciudat pentru că nici de „magazie" nu am mai auzit...Dar cum ai ajuns până aici dacă nu mai poţi zbura?

- Albăstrico eşti foarte simpatică. În magazia asta erau depozitate multe haine şi pălării care mi-au ţinut puţin de cald. Dar când ningea sau bătea vântul nimic nu mai putea să-mi ţină de cald. Astăzi a intrat o fetiţă în magazie şi a luat o pălărie mare de soare. M-am ascuns şi eu în pălărie şi am venit cu ea până la pădure.

- Da tare friguros mai eşti. Eu până de curând am stat învelită cu zăpadă şi îmi era tare bine, nu bătea vântul ca să mă rupă, nu mă culegea nimeni...acum a venit soarele şi peste puţin timp sigur o să mă sulgă cineva de aici.

- Să te smulgă? Nu, eşti prietena mea şi nu am să permit nimănui să te rupă de aici.

- Fluturaşule aşa e soarta noastra să ajungem în bucheţele, nu ai cum să te împotriveşti. Chiar mai adineauri până să ne punem noi doi la vorbă au venit doi copii şi le-au luat pe surioarele mele.

- Dar ...din întâmplare nu ai nişte surioare mai mari?

- Mai mari?Nu...noi toate suntem aşa mici, brânduşele, albăstrelele, toporaşii, ghioceii - primăvara vrea să fim aşa .

- Înseamnă că o să mor de foame. Speram că dacă scap din magazia aia o să găsesc o floare mai mare să mă hrănească şi pe mine. N-am mai mâncat din septembrie.

- Nu! Nu trebuie să mori de foame. Dacă mai rezişti câteva zile, poate o săptămână, vor răsări şi florile mai mari. O să fie plin de lalele de toate culorile şi o să ai mâncare din belşug. Până atunci o să ne ţinem de urât unul altuia.

Ascultam această conversaţie şi nu-mi venea să cred ce aud. Fluturii şi florile vorbesc? Bietul fluture stătuse toată iarna nemâncat şi aş fi vrut să-l ajut dar nu ştiam dacă ar vorbi cu mine.

Aveam o pălărie de paie cu nişte trandafiri galbeni prinşi în părţi. Nu prea mă pricepeam eu la ce mănâncă fluturii dar merita să încerc. Aşa că, am întins pălăria cât mai aproape de copacul unde vorbeau cei doi şi, fericire!! Fluturele a simţit mirosul florilor şi s-a năpustit înfometat asupra lor. Albăstrica îşi apropia cele două frunze ce-i străjuiau tulpina de parcă ar fi batut din palme de fericire pentru că fluturele se ridicase de la pământ şi zbura din nou.

Încercaţi şi voi să priviţi florile şi fluturii cu atenţie. Cine ştie ce poveşti nemaipomenite veţi auzi?

Şi-am încălecat pe o floare
Şi v-am spus o poveste de plimbare.

Inul si camesa

Inul: - Stii tu, camesa draga, ce erai odata ? - Ce sa fiu ? Eram ceea ce ma vezi: camesa alba, cu care se imbraca oamenii.
- Nu-i asa! Ai fost o samanta, apoi o burueana, clatinata de vant, ca toate buruenele: asa nalta, suptirea, tocmai de potriva mea; erai in cu floricica albastra, fata mea.
Cand ai fost crescut si copt, cum sunt eu acum, oamenii te-au smuls din pamant, te-au legat in fuioare, te-au pus copacel si te-au lasat la soare ca sa te usuci.

Dupa aceea te-au culcat pe tol si te-au batut cu bete, ca sa-ti scoata samanta; apoi batut si stalcit cum erai, te-au dus la balta si te-au pus in topitoare, unde-ai stat vro zece zile, ca sa te topesti, adeca sa-ti putrezeasca hlujul. Dupa asta, te-au scos si te-au pus iarasi la soare, ca sa te usuci, razamandu-te de gardul pe care esti intinsa acum. Fiind uscat, te-au melitat, si hlujul tau s-a prefacut in pozderie, iara cojita ta in fuior. Femeile apoi te-au ragilat, te-au periet si te-au facut fuior frumos si moale ca matasa, din fuior te-au facut caier, te-au pus in furca si au inceput a toarce, prefacandu-te in tort sau ata. Tortul l-au depanat pe raschitor, spre a-l face caleap, calepele s-au fert cu lesie, sa se inalbeasca, apoi te-au pus pe vartelnita, de pe care au inceput a le depana pe mosoare cu letca, de pe mosoare te-au urzit pe urzoi, apoi te-au luat si te-au invalit pe sulul de dinapoi, punand vergele pintre paturi, ca sa nu se hrentuiasca urzala; si fuscei pintre rost, ca sa nu se incalceasca natra. Dupa asta te-au nevedit, trecandu-te prin ite si prin spata; si, cu ajutorul slobozitorului, al zavorului si al lopatelei, te-au intins in stative, legandu-te de sulul de dinainte, de unde se incepe "gura panzei".

Calepele lasate pentru batatura le-au depanat pe tevi cu sucala; apoi, punand tavile in suveica, au inceput a tese, adeca a trece batatura pintre urzala cu ajutorul talpigilor, al scriptilor si al itelor. Ca sa se indesasca firele, batatura se bate cu vatalele, intre care e asazata spata. Si iaca asa te-au prefacut in panza. Cand era cald afara si frumos, femeile te-au dus la balta si te-au ghilit; apoi te-au fert cu lesie si iar te-au ghilit, pana te-ai inalbit. Cand erai alba cum trebuie, te-au uscat, te-au facut valatuc, te-au croit si au facut din tine ceea ce esti acum,

- Mica burueana, nu stiu de unde-ai mai scos atatea despre mine.
Ei, draga, poate nu stii ca oamenii mai fac panza si din sora noastra canepa, si din fratele nostru bumbac, ba si din inghimpatoarea urzica mai fac un fel de panza.
Dar in fabrici se tes fel de fel de panzeturi, mult mai usor si in timp mult mai scurt.
- Bre! multe mai auzi! - Mai asteapta, ca n-am sfarsit inca.
Din camesa sau rufa, peste catva timp ai sa te faci tearfa, din care se face scama pentru bolnavii din spitale si pentru soldatii raniti in batalie.
Apoi te cauta, ca iarba de leac, sa faca la fabrica din tine hartie.
- Mare minune mi-ai spus, draga burueana, zise camesa.
De-a fi asa, apoi toate lucrurile nu sunt ceea ce se vad, ci altaceva au fost odata, altaceva sunt acum si altaceva au sa fie.
- Tocmai asa, soro! Gardul, pe care esti tu intinsa acum, a fost altadata padure.
Ce are sa fie de-acum inainte ? Matasa, frunza de dud intrata in pantecele unor gandaci.
Varul, ce-a fost mai inainte ? Dar funiile si odgoanele ?
Femeile lenese de la tara au cantecul acesta: Puseiu panza, cand da frunza, S-o gatiiu in San-Vasii Si-mi paru ca ma grabiiu... Si de lunga-i ca o punga Si de lat...a toata-i sparta! Pe sulul de dinapoi, O suta de latunoi, Pe sulul de dinainte, Cioprea le mai tine minte.
Pintre ite si-ntre spata Paste-o iapa desalata; Pintre ite si fuscei Paste-o scroafa cu purcei.

Povestea Porcului

Cica erau odata o baba si un mosneag, mosneagul avea peste o suta de ani, iara baba nouazeci de ani, si amandoi batranii acestia erau albi ca iarna si posomorati ca vremea cea rea din pricina ca nu aveau copii. Si, Doamne! tare, tare mai erau doriti sa aiba macar un copil, caci, cat era ziulica si noaptea de mare, sedeau singurei ca cucul si le tiuiau urechile, de urat ce le era. Si apoi, pe langa toate aceste, nici vreo scofala mare nu era de dansii, un bordei ca vai de el, niste toale rupte, asternute pe laite, si atata era tot. Ba de la o vreme incoace, uratul ii manca si mai tare, caci tipenie de om nu le deschidea usa, parca erau bolnavi de ciuma, sarmanii!

In una din zile, baba ofta din greu si zise mosneagului:
- Doamne, mosnege, Doamne! De cand suntem noi, inca nu ne-a zis nime tata si mama! Oare nu-i pacat de Dumnezeu ca mai traim noi pe lumea asta? Caci la casa fara de copii nu cred ca mai este vrun Doamne-ajuta!
- Apoi da, mai baba, ce putem noi face inaintea lui Dumnezeu?
- Asa este, mosneagule, vad bine; dar, pana la una, la alta, stii ce-am gandit eu asta-noapte?
- Stiu, mai baba, daca mi-i spune.
- Ia, maine dimineata, cum s-a miji de ziua, sa te scoli si sa apuci incotro-i vedea cu ochii, si ce ti-a iesi inainte intai si-ntai, dar a fi om, da' sarpe, da', in sfarsit, orice alta jivina a fi, pune-o in traista si o ada acasa, o vom creste si noi cum vom putea, si acela sa fie copilul nostru.

Mosneagul, satul si el de-atata singuratate si dorit sa aiba copii, se scoala a doua zi dis-dimineata, isi ia traista in bat si face cum s-o sfatuit cu baba... Porneste el si se duce tot inainte pe niste ponoare, pana ce da peste un bulhac. Si numai iaca ca vede in bulhac o scroafa cu doisprezece purcei, care sedeau tologiti in glod si se paleau la soare. Scroafa, cum vede pe mosneag ca vine asupra ei, indata incepe a grohai, o rupe de fuga, si purceii dupa dansa. Numai unul, care era mai ogarjit, mai rapanos si mai rapciugos, neputand iesi din glod, ramase pe loc.

Mosneagul degraba il prinde, il baga in traista, asa plin de glod si de alte podoabe cum era, si porneste bucuros cu dansul spre casa.
- Slava tie, Doamne! zise mosneagul, ca pot sa duc babei mele o mangaiere! Mai stiu eu? Poate ori Dumnezeu, ori uratul i-a dat in gand ieri noapte de una ca asta.

Si cum ajunge-acasa, zice:
- Iaca, mai babusca, ce odor ti-am adus eu! Numai sa-ti traiasca! Un baiat ochios, sprancenat si frumusel de nu se mai poate. Iti seamana tie, rupta bucatica!... Acum pune de lautoare si grijeste-l cum stii tu ca se grijesc baietii, ca, dupa cum vezi, ii cam colbait, mititelul!
- Mosnege, mosnege! zise baba, nu rade, ca si aceasta-i faptura lui Dumnezeu, ca si noi... Ba poate... si mai nevinovat, sarmanul!

Apoi, sprintena ca o copila, face degraba lesie, pregateste de scaldatoare si, fiindca stia bine treaba mositului, ia purcelul, il scalda, ii trage frumusel cu untura din opait pe la toate incheieturile, il strange de nas si-l sumuta, ca sa nu se deoache odorul. Apoi il piaptana si-l grijeste asa de bine, ca peste cateva zile il scoate din boala, si cu tarate, cu cojite, purcelul incepe a se infiripa si a creste vazand cu ochii, de-ti era mai mare dragul sa te uiti la el. Iara baba nu stia ce sa mai faca de bucurie ca are un baiat asa de chipos, de hazliu, de gras si invelit ca un pepene. Sa-i fi zis toata lumea ca-i urat si obraznic, ea tinea una si buna, ca baiat ca baiatul ei nu mai este altul! Numai de-un lucru era baba cu inima amara, ca nu putea sa le zica tata si mama.

Intr-una din zile, mosneagul voieste a merge la targ sa mai cumpere cate ceva.
- Mosnege, zise baba, nu uita sa aduci si niste roscove pentru ast baiat, ca tare-a fi dorit, mititelul!
- Bine, mai baba. Dar in gandul sau: "Da' manca-l-ar branca sa-l manance, surla, ca mult ma mai inadusi cu dansul. De-am avea paine si sare pentru noi, da' nu sa-l mai indop si pe dansul cu bunatati... Cand m-as potrivi eu babei la toate cele, apoi as lua campii!"

In sfarsit, mosneagul se duce la targ, targuieste el ce are de targuit si, cand vine acasa, baba il intreaba, ca totdeauna:
- Ei, mosnege, ce mai stii de pe la targ?
- Ce sa stiu, mai baba? Ia, nu prea bune vesti: imparatul vrea sa-si marite fata.
- Si asta-i veste rea, mosnege?
- D-apoi ingaduieste putin, mai baba, ca nu-i numai atata, ca, de ce-am auzit eu, mi s-a suit parul in varful capului. Si cand ti-oi spune pana la sfarsit, cred ca ti s-a incrancena si tie carnea pe tine.
- Da' de ce, mosnege? Vai de mine!
- D-apoi, iaca de ce, mai baba, asculta: Imparatul a dat de stire, prin crainicii sai, in toata lumea, ca oricine s-a afla sa-i faca, de la casa aceluia si pana la curtile imparatesti, un pod de aur pardosit cu pietre scumpe si fel de fel de copaci, pe de-o parte si de alta, si in copaci sa cante tot felul de pasari, care nu se mai afla pe lumea asta, aceluia ii da fata, ba cica-i mai da si jumatate din imparatia lui. Iara cine s-a bizui sa vina ca s-o ceara de nevasta si n-a izbuti sa faca podul, asa cum ti-am spus, aceluia pe loc ii si taie capul. Si cica pana acum o multime de feciori de crai si de imparati, cine mai stie de pe unde au venit, si nici unul din ei n-a facut nici o isprava, si imparatul, dupa cum s-a hotarat, pe toti i-a taiat, fara crutare, de le plange lumea de mila. Apoi, mai baba, ce zici? bune vesti sunt aceste? Ba si imparatul cica s-a bolnavit de suparare!
- Of! mosnege, of! boala imparatilor e ca sanatatea noastra! Numai despre fetii de imparat, ce mi-ai spus, mi se rupe inima din mine, ca mare jale si alean or fi mai ducand mamele lor pentru dansii! Mai bine ca al nostru nu poate vorbi si nu-l duce capul, ca pe altii... la atatea iznoave.
- Bune-s si acestea, mai baba, da' buna ar fi si aceea cand ar avea cineva un fecior care sa faca podul si sa ia pe fata imparatului, ca stiu c-ar incaleca pe nevoie si, Doamne! mare slava ar mai dobandi in lume!

Cand vorbeau batranii, purcelul sedea in culcus, intr-un cotlon sub vatra, cu ratul in sus si, uitandu-se tinta in ochii lor, asculta ce spun ei si numai pufnea din cand in cand. Si cum sfatuiau batranii, ei intre ei, despre acestea, numai iaca se aude sub vatra: "Tata si mama! eu il fac". Baba atunci a amutit de bucurie, mosneagul insa, gandind ca-i Uciga-l crucea, s-a speriat si, uimit, se uita prin bordei in toate partile, sa vada de unde a iesit acel glas, dar, nevazand pe nime, si-a mai venit in sine. Insa godacul iar a strigat:
- Tata, nu te infricosa, ca eu sunt! Ci trezeste pe mama si du-te la imparatul de-i spune ca eu ii fac podul.

Mosneagul atunci zise ingaimat:
- D'apoi ai sa-l poti face, dragul tatei?
- Despre asta n-aibi grija, tata, ca esti cu mine. Numai du-te si vesteste imparatului ce-am spus eu! Baba, atunci, venindu-si in sine, saruta baiatul si-i zise:
- Dragul mamei, drag! Nu-ti pune viata in primejdie, si pe noi sa ne lasi, tocmai acum, straini, cu inima arsa si fara nici un sprijin!
- Nu te ingriji, mamuca, de fel, ca traind si nemurind ai sa vezi cine sunt eu.

Atunci mosneagul, nemaiavand ce zice, isi piaptana barba frumos, ia toiagul batranetilor in mana, apoi iese din casa si porneste spre imparatie si, cum ajunge in targ, se duce cu pieptul deschis drept la palatul imparatului. Un strajer, cum vede pe mosneag ca sta pe-acolo, il intreaba:
- Da' ce vrei, mosule!
- Ia, am treaba la imparatul; feciorul meu se prinde ca i-a face podul.

Strajerul, stiind porunca, nu mai lungeste vorba, ci ia mosneagul si-l duce inaintea imparatului. Imparatul, vazand pe mosneag, il intreaba:
- Ce voiesti de la mine, mosule?
- Sa traiti multi ani cu bine, luminate si preaputernice imparate! Fecioru-meu, auzind ca aveti fata de maritat, m-a trimis, din partea lui, ca sa aduc la cunostinta mariei-voastre ca el, cica, poate sa va faca podul.

- Daca poate sa-l faca, faca-l, mosnege, si atunci fata si jumatate din imparatia mea ale lui sa fie. Iara de nu, atunci... poate-i fi auzit ce-au patit altii, mai de vita decat dansul?! Daca te prinzi asa, apoi mergi de-ti ada feciorul incoace. Iara de nu, cauta-ti de drum si nu umbla cu gargaunii in cap.

Mosneagul, auzind aceste chiar din gura imparatului, se pleaca pana la pamant, apoi iese si porneste spre casa, ca sa-si aduca feciorul. Si, cum ajunge acasa, spune fecioru-sau ce a zis imparatul. Purcelul atunci, plin de bucurie, incepe a zburda prin bordei, da un ropot pe sub laite, mai rastoarna cateva oale cu ratul si zice:
- Haidem, tatuca, sa ma vada imparatul!

Baba, atunci, incepe a se boci si a zice:
- Se vede ca eu nu mai am parte in lumea asta de nimica! Pana acum m-am chinuit de l-am crescut si l-am scos din toata nevoia, si acum... parca vad c-am sa raman fara dansul! Si, tot bocind ea, o apuca lesin de suparare.

Iar mosneagul, om de cuvant, pune cusma pe cap, o indeasa pe urechi, isi ia toiagul in mana, iese din casa si zice:
- Hai cu tata, baiete, s-aducem nora mane-ta.

Purcelul, atunci, de bucurie, mai da un ropot pe sub laite, apoi se ia dupa mosneag si, cat cole, mergea in urma lui, grohaind si musluind pe jos, cum e treaba porcului. Abia ajung ei la portile palatului imparatesc, si strajerii, cum ii vad, incep a se uita unul la altul si a bufni de ras.
- Da' ce-i acesta, mosule? zise unul din ei.
- D'apoi acesta mi-e feciorul, care se prinde ca o face podul imparatului.
- Doamne, mosule, Doamne! multa minte iti mai trebuie! zise un strajer batran, se vede ca ti-ai urat zilele!
- Apoi da, ce-i scris omului in frunte-i este pus, si tot de-o moarte are sa moara cineva.
- D-ta, mosule, cum vedem noi, cauti pricina ziua-miaza-mare, cu lumanare, zisera strajerii.
- D-apoi asta nu va priveste pe domniile voastre, ia, mai bine paziti-va gura si dati de stire imparatului ca am venit noi, raspunse mosneagul. Strajerii, atunci, se uita lung unul la altul si strang si ei din umere, apoi unul din ei vesteste imparatului despre venirea noilor petitori, mosneagul cu purcelul sau! Atunci imparatul il cheama inaintea sa. Mosneagul, cum intra, se pleaca pana la pamant si sta la usa, smerit. Iara purcelul calca inainte pe covoare, grohaind, si incepe a muslui prin casa.

Atunci imparatul, vazand asa mare obraznicie, pe de-o parte i-a venit a rade, iara pe de alta se tulbura grozav si zise:
- Da' bine, mosnege, cand ai venit in cela rand, parca erai in toata mintea, dar acum unde te visezi, de umbli cu porci dupa tine? Si cine te-a pus la cale sa ma iei tocmai pe mine in bataie de joc?
- Fereasca Dumnezeu! inaltate imparate, sa cuget eu, om batran, la una ca asta! D-apoi, sa avem iertare, luminarea-voastra, ca acesta mi-i flacaul, despre care v-am spus mai deunazi ca m-a trimis la maria-voastra, daca va mai aduceti aminte.
- Si el are sa-mi faca podul?
- D-apoi asa nadajduim in Dumnezeu, ca chiar el, maria-ta!
- Hai! ia-ti porcul de-aici si iesi afara! Si daca pana maine dimineata n-a fl podul gata, mosnege, are sa-ti stea capul unde-ti stau talpile. Intelesu-m-ai?
- Milostiv este Cel-de-sus, maria-voastra! Iara daca s-a intampla, - sa nu banuiti, puternice imparate! - dupa dorinta luminarii-voastre, apoi atunci sa ne trimiteti copila acasa.

Si zicand aceste, se pleaca dupa obicei, isi ia purcelul, iese si porneste spre casa, urmat de cativa ostasi, in paza carora l-a dat imparatul pana a doua zi, ca sa vada ce poate fi una ca asta. Caci multa vorba, mult ras si mare nedumerire se mai facuse la palat si in toate partile despre o astfel de batjocura nemaipomenita.

Si, catre seara, ajungand mosneagul si cu purcelul acasa, pe baba o apuca un tremur, de spaima, si incepe a se vaicara si a zice:
- Vai de mine, mosnege! da' ce foc mi-ai adus la casa? Mie ostasi imi trebuiesc?
- Inca mai ai gura sa intrebi?! acestea-s faptele tale, m-am luat dupa capul tau cel sec si m-am dus pe coclauri sa-ti aduc copii de suflet. Si acum, iaca in ce chichion am intrat! Ca n-am adus eu ostasii, ci ei m-au adus pe mine. Si capului meu se vede ca pana maine dimineata i-a fost scris sa mai stea unde sta!

Purcelul insa umbla musluind prin casa dupa mancare si nici grija n-avea despre incurcala ce facuse. Mosnegii s-au ciondanit cat s-au mai ciondanit si, cat erau ei de ingrijiti, despre ziua au adormit. Iara purcelul atunci s-a suit binisor pe laita, a spart o fereastra de bardahan si, sufland o data din nari, s-au facut ca doua suluri de foc, de la bordeiul mosneagului, care acum nu mai era bordei, si pana la palatul imparatului. Si podul, cu toate cele poruncite, era acum gata. Iara bordeiul mosneagului se prefacuse intr-un palat mult mai stralucitor decat al imparatului! Si, deodata, baba si mosneagul se trezesc imbracati in porfira imparateasca, si toate bunatatile de pe lume erau acum in palaturile lor. Iara purcelul zburda si se tologea numai pe covoare, in toate partile.

Tot in acea vreme, si la imparatie strasnica zvoana s-a facut, si insusi imparatul cu sfetnicii sai, vazand aceasta mare minune, grozav s-au speriat, si temandu-se imparatul sa nu i se intample ceva de rau, a facut sfat si a gasit cu cale sa dea fata dupa feciorul mosneagului si de indata a si trimis-o. Caci si imparatul, cat era de imparat, le daduse acum toate pe una, si nici macar aceea nu era buna: frica!

Nunta n-a mai facut, caci cu cine era s-o faca? Fata imparatului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au placut palaturile si socrii. Iar cand a dat cu ochii de mire, pe loc a incremenit, dar mai pe urma, strangand ea din umere, a zis in inima sa: "Daca asa au vrut cu mine parintii si Dumnezeu, apoi asa sa ramaie". Si s-a apucat de gospodarie.

Purcelul toata ziua musluia prin casa, dupa obiceiul sau, iara noaptea, la culcare, lepada pielea cea de porc si ramanea un fecior de imparat foarte frumos! Si n-a trecut mult, si nevasta lui s-a deprins cu dansul, de nu-i mai era acum asa de urat ca dintai. La vreo saptamana, doua, tanara imparateasa, cuprinsa de dor, s-a dus sa-si mai vada parintii, iara pe barbat l-a lasat acasa, caci nu-i da mana sa iasa cu dansul. Parintii, cum au vazut-o, s-au bucurat cu bucurie mare, si, intreband-o despre gospodarie si barbat, ea a spus tot ce stia. Atunci imparatul a inceput s-o sfatuiasca, zicand:
- Draga tatei! Sa nu cumva sa te impinga pacatul sa-i faci vrun neajuns, ca sa nu patesti vreo nenorocire! Caci, dupa cum vad eu, omul acesta, sau ce-a fi el, are mare putere. Si trebuie sa fie ceva neinteles de mintea noastra, de vreme ce a facut lucruri peste puterea omeneasca!

Dupa aceasta au iesit amandoua imparatesele in gradina ca sa se plimbe. Si aici, mama sfatui pe fata sa cu totul in alt fel:
- Draga mamei, ce fel de viata ai sa mai duci tu daca nu poti iesi in lume cu sotul tau? Eu te sfatuiesc asa, sa potrivesti totdeauna sa fie foc zdravan in soba si, cand a adormi barbatu-tau, sa iei pielea cea de porc si s-o dai in foc, ca sa arda, si atunci ai sa te mantui de dansa!
- Ca bine zici, mama! iaca, mie nu mi-a venit in cap de una ca asta.

Si cum s-a intors imparateasa cea tanara seara acasa, a si poruncit sa se faca un foc bun in soba. Si cand dormea barbatul sau mai bine, ea a luat pielea cea de porc, de unde o punea el, si a bagat-o pe foc! Atunci perii de pe dansa au inceput a parai si pielea a sfarai, prefacandu-se in cioric ars si apoi in scrum, si a facut in casa o duhoare asa de grozava, incat barbatul pe loc s-a trezit inspaimantat, a sarit drept in picioare si s-a uitat cu jale in soba. Si cand a vazut aceasta mare nenorocire, a lacrimat, zicand:
- Alei! femeie nepriceputa! Ce-ai facut? De te-a invatat cineva, rau ti-a priit, iara de-ai facut-o din capul tau, rau cap ai avut!

Atunci ea deodata s-a vazut incinsa peste mijloc cu un cerc zdravan de fier. Iara barbatu-sau i-a zis:
- Cand voi pune eu mana mea cea dreapta pe mijlocul tau, atunci sa plesneasca cercul acesta, si numai atunci sa se nasca pruncul din tine, pentru ca ai ascultat de sfaturile altora, de ai nenorocit si cazaturile ieste de batrani, m-ai nenorocit si pe mine si pe tine deodata! Si daca vei avea candva nevoie de mine, atunci sa stii ca ma cheama Fat-Frumos si sa ma cauti la Manastirea-de-Tamaie.

Cum a sfarsit de zis aceste, deodata s-a starnit un vant naprasnic, si, venind un vartej infricosat, a ridicat pe ginerele imparatului in sus si s-a facut nevazut. Atunci podul cel minunat indata s-a stricat si s-a mistuit, de nu se stie ce s-a facut. Iara palatul in care sedeau mosnegii si cu nora, cu toate bogatiile si podoabele din el, s-a schimbat iarasi in saracaciosul bordei al mosneagului, de mai inainte. Atunci batranii, vazand asta mare nenorocire si pe nora lor in asa hal, au inceput a o mustra, cu lacrimi in ochi, si a-i zice cu asprime sa se duca unde stie, ca ei n-au cu ce s-o tina.

Ea, vazandu-se acum asa de nenorocita si oropsita, ce sa faca si incotro s-apuce? Sa se duca la parinti? Se temea de asprimea tata-sau si de sugubata defaimare a oamenilor, sa ramana pe loc? Nu avea cele trebuitoare si-i era lehamete de mustrarile socrilor. In sfarsit, s-a hotarat a se duce in lumea larga, sa-si caute barbatul. Si hotarandu-se astfel, a zis Doamne-ajuta! si a pornit incotro a vazut cu ochii. Si a mers ea, a mers tot inainte, prin pustiuri, un an de zile, pana a ajuns intr-un loc salbatic si cu totul necunoscut. Si aici, vazand o casuta tupilata si acoperita cu muschi, care marturisea despre vechimea ei, a batut la poarta. Atunci se aude dinlauntru un glas de femeie batrana, zicand:
- Cine-i acolo?
- Eu sunt, un drumet ratacit.
- De esti om bun, da-te aproape de chilioara mea, iara de esti om rau, du-te departe de pe locurile aceste, ca am o catea cu dintii de otel si, de i-oi da drumul, te face mii de farame!
- Om bun, maicuta!

Atunci i se deschide poarta si drumeata intra inlauntru.
- Da' ce vant te-a adus si cum ai putut razbate prin aceste locuri, femeie, hai? Ca pasare maiastra nu vine pe aici, necum om pamantean.

Atunci drumeata a oftat din greu si a zis:
- Ia, pacatele mele m-au adus, maicuta. Caut Manastirea-de-Tamaie si nu stiu in care parte a lumii se afla!
- Se vede ca tot mai ai oleaca de noroc de ai nimerit tocmai la mine. Eu sunt sfanta Miercuri, de-i fi auzit de numele meu.
- De nume am auzit, maicuta, dar ca te afli in lumea asta, nici prin cap nu mi-a trecut vreodata.
- Vezi? Tot de noroc sa se planga omul!

Apoi sfanta Miercuri a strigat o data cu glas puternic, si pe loc s-au adunat toate jivinele din imparatia ei, si, intrebandu-le despre Manastirea-de-Tamaie, au raspuns toate deodata ca nici n-au auzit macar pomenindu-se de numele ei. Sfanta Miercuri, auzind aceste, s-a aratat cu mare parere de rau, dar, neavand nici o putere, a dat drumetei un corn de prescura si un paharut de vin, ca sa-i fie pentru hrana la drum; si i-a mai dat inca o furca de aur, care torcea singura, si i-a zis cu binisorul: "Pastreaz-o, ca ti-a prinde bine la nevoie". Apoi a indreptat-o la sora-sa cea mai mare, la sfanta Vineri.

Si drumeata, pornind, a mers iar un an de zile tot prin locuri salbatice si necunoscute, pana ce cu mare greu ajunse la sfanta Vineri. Si aici i s-a intamplat ca si la sfanta Miercuri: numai ca sfanta Vineri i-a mai dat si ea un corn de prescura, un paharut de vin si o vartelnita de aur care depana singura, si a indreptat-o si ea cu multa bunatate si blandete la sora-sa cea mai mare, la sfanta Duminica. Si de aici drumeata, pornind chiar in acea zi, a mers iarasi un an de zile prin niste pustietati si mai grozave decat cele de pana aici. Si fiind insarcinata pe al treilea an, cu mare greutate a putut sa ajunga si pana la sfanta Duminica. Si sfanta Duminica a primit-o cu aceeasi randuiala si tot asa de bine ca si surorile sale. Si facandu-i-se mila de aceasta nenorocita si struncinata fiinta, a strigat si sfanta Duminica o data, cat a putut, si indata s-au adunat toate vietatile: cele din ape, cele de pe uscat si cele zburatoare. Si atunci ea le-a intrebat cu tot dinadinsul daca stie vreuna din ele in care parte a lumii se afla Manastirea-de-Tamaie. Si toate au raspuns, ca dintr-o singura gura, ca nu li s-a intamplat sa auda macar vorbindu-se vreodata depre aceasta. Atunci sfanta Duminica a oftat din adancul inimii, s-a uitat gales la nenorocita drumeata si i-a zis:
- Se vede ca vrun blestem al lui Dumnezeu, sau altaceva, asa trebuie sa fie, de nu ai parte de ceea ce cauti, fiica mea! Ca aici este capatul unei lumi necunoscute inca si de mine, si oricat ai voi tu si oricare altul sa mai mearga inainte de aici, este cu neputinta. Si atunci, numai iaca un ciocarlan schiop se vede venind, cat ce putea, si sovalc, sovalc, sovalc! se infatisaza inaintea sfintei Duminici.

Atunci ea il intreaba si pe acesta:
- Tu, ciocarlane, nu cumva stii unde se afla Manastirea-de-Tamaie?
- Da' cum sa nu stiu, stapana? Ca doar pe-acolo m-a purtat dorul, de mi-am frant piciorul.
- Daca-i asa, apoi acum indata ia pe aceasta femeie, du-o numaidecat acolo, cum ii sti tu, si povatuieste-o cum a fi mai bine.

Atunci ciocarlanul, oftand, a raspuns cu smerenie:
- Ma supun cu toata inima la slujba mariei-voastre, stapana, desi este foarte cu anevoie de mers pana acolo.

Apoi sfanta Duminica a dat si ea drumetei un corn de prescura si un paharut de vin, ca sa-i fie pentru hrana pana la Manastirea-de-Tamaie, si i-a mai dat o tipsie mare de aur si o closca tot de aur, batuta cu pietre scumpe, si cu puii tot de aur, ca sa-i prinda bine la nevoie, si apoi a dat-o pe seama ciocarlanului, care indata a si pornit, sovalcaind. Si cand ciocarlanul pe jos, cand drumeata pe sus, cand ea pe jos, cand el pe sus. Si cand biata drumeata nu mai putea nici pe sus, nici pe jos, atunci indata ciocarlanul o lua pe aripioarele sale si o ducea. Si tot asa mergand ei inca un an de zile, cu mare greutate si zbucium, au trecut peste nenumarate tari si mari, si prin codri si pustietati asa de ingrozitoare, in care traiau balauri, aspide veninoase, vasiliscul cel cu ochi fermecatori, vidre cate cu douazeci si patru de capete si alta multime nenumarata de ganganii si jiganii inspaimantatoare, care stateau cu gurile cascate, numai si numai sa-i inghita, despre a carora lacomie, viclenie si rautate nu-i cu putinta sa povesteasca limba omeneasca.

Si, in sfarsit, dupa atata amar de truda si primejdii, cu mare ce au izbutit sa ajunga la gura unei pesteri. Aici calatoarea s-a suit iarasi pe aripile ciocarlanului, din care abia mai putea falfai, si el si-a dat drumul cu dansa pe o alta lume, unde era un rai, si nu altaceva!

- Iaca Manastirea-de-Tamaie! zise ciocarlanul. Aici se afla Fat-Frumos, pe care il cauti tu de-atat amar de vreme. Nu cumva ti-i cunoscut ceva pe aici?

Atunci ea, desi ii fugeau ochii de atatea straluciri, se uita mai cu bagare de seama si indata cunoaste podul cel minunat din ceea lume si palatul in care traise ea cu Fat-Frumos asa de putin, si indata i se umplura ochii de lacrimi de bucurie.

- Mai stai! si nu te bucura asa degraba, ca inca esti nemernica pe aceste locuri si tot n-ai scapat de primejdii, zise ciocarlanul.

Ii arata apoi o fantana, unde trebuia sa se duca trei zile de-a randul, ii spune cu cine are sa se intalneasca si ce sa vorbeasca, o povatuieste ce sa faca, rand pe rand, cu furca, cu vartelnita, cu ripsia si cu closca cu puii de aur daruite ei de cele trei surori: sfanta Miercuri, sfanta Vineri si sfanta Duminica.

Apoi, luandu-si ziua buna de la calatoarea incredintata lui, iute se intoarna inapoi, zburand neincetat de frica sa nu-i mai rupa cineva si celalalt picior. Iara nemernica drumeata, lacrimand, il petrecea cu ochii in zbor, mergand spre fantana ce-i aratase el.

Si cum ajunge la fantana, scoate mai intai furca, de unde o avea stransa, si apoi se pune jos sa se odihneasca. Nu trece mult si, venind o slujnica sa ia apa, cum vede o femeie necunoscuta si furca cea minunata torcand singura fire de aur, de mii de ori mai subtiri decat parul din cap, fuga la stapana-sa si-i da de veste!

Stapana acestei slujnice era viespea care inalbise pe dracul, ingrijitoarea de la palatul lui Fat-Frumos, o vrajitoare strasnica, care inchega apa si care stia toate dracariile de pe lume. Dar numai un lucru nu stia harca: gandul omului. Talpa-iadului, cum aude despre aceasta minunatie, trimite slujnica degraba, sa-i cheme femeia cea straina la palat si, cum vine, o intreaba:
- Am auzit ca ai o furca de aur care toarce singura. Nu ti-e de vanzare, si cat mi-i cere pe dansa, femeie, hai?
- Ia, sa ma lasi sa stau intr-o noapte in odaia unde doarme imparatul.
- De ce nu? Da furca incoace si ramai aici pana la noapte, cand s-a inturna imparatul de la vanatoare.

Atunci drumeata da furca si ramane. Stirba-baba-cloanta, stiind ca imparatul are obicei a bea in toata seara o cupa de lapte dulce, i-a pregatit acum una ca sa doarma dus pana a doua zi dimineata. Si cum a venit imparatul de la vanatoare si s-a pus in asternut, harca i-a si trimis laptele, si cum l-a baut imparatul, pe loc a adormit ca mort. Atunci Talpa-iadului a chemat pe necunoscuta drumeata in odaia imparatului, dupa cum avusese tocmeala, si a lasat-o acolo, zicandu-i incetisor:

- Sezi aici pana despre ziua, ca am sa vin atunci tot eu sa te iau. Harca, nu doar ca soptea si umbla catinel ca sa n-o auda imparatul, ci avea grija sa n-o auda, din odaia de alaturea, un credincios al imparatului, care in toate zilele umbla cu dansul la vanat. Si cum s-a departat baboiul de acolo, nenorocita drumeata a ingenuncheat langa patul sotului ei si a inceput a plange cu amar si a zice:

- Fat-Frumos! Fat-Frumos! Intinde mana ta cea dreapta peste mijlocul meu, ca sa plesneasca cercul ista afurisit si sa nasc pruncul tau!

Si, sarmana, s-a chinuit asa pana despre ziua, dar in zadar, caci imparatul parca era dus pe ceea lume! Despre ziua, Talpoiul a venit posomorata, a scos pe necunoscuta de acolo si i-a zis cu ciuda sa iasa din ograda si sa mearga unde stie. Si nenorocita, iesind cu nepus in masa si necajita ca vai de ea, s-a dus iarasi la fantana si a scos acum vartelnita. Si venind iarasi slujnica la apa si vazand si aceasta mare minune, fuga la stapana-sa si-i spune ca femeia ceea de ieri are acum o vartelnita de aur, care deapana singura si care-i mult mai minunata decat furca ce i-a dat. Atunci pohoata de baba o cheama iarasi la dansa prin slujnica, pune mana si pe vartelnita, tot cu acelasi viclesug, si a doua zi dis-dimineata o scoate iarasi din odaia imparatului si din ograda.

Insa in aceasta noapte credinciosul imparatului, simtind ce s-a petrecut si facandu-i-se mila de nenorocita de straina, s-a pus in gand sa descopere viclesugul babei. Si cum s-a sculat imparatul si s-a pornit la vanatoare, credinciosul i-a spus cu de amanuntul ce se petrecuse in odaia sa in cele doua nopti din urma. Si imparatul, cum a auzit aceste, pe loc a tresarit, de parca i-a dat inima dintr-insul. Apoi a plecat ochii in jos si a inceput a lacrima. Si pe cand din ochii lui Fat-Frumos se scurgeau siroaie de lacrimi, la fantana stiuta, urgisita si zbuciumata lui sotie scosese acum pe tipsie si closca cu puii de aur, cea mai de pe urma a ei nadejde! Si cum sta ea in preajma fantanii, numai ce iaca pe slujnica stiuta iarasi o aduce Dumnezeu la fantana, si cand mai vede si aceasta mare minunatie, nici mai asteapta sa ia apa, ci fuga la stapana-sa si-i spune.

- Doamne, stapana, Doamne! Ce-am vazut eu! Femeia ceea are acum o tipsie de aur si o closca de aur, cu puii tot de aur, asa de frumosi, de-ti fug ochii pe dansii!

Babornita, cum aude aceasta, pe loc trimite s-o cheme, zicand in gandul sau: "Dupa ce umbla ea nu se mananca". Si cum vine straina, hoanghina pune mana si pe tablaua cea de aur si pe closca de aur cu puii de aur, tot cu acelasi viclesug. Dar imparatul, cand a venit in asta-sara de la vanat si cand i s-a adus laptele, a zis in gandul sau:
- Acest lapte nu se mai bea si, cum a zis, l-a si aruncat pe furis, undeva, si pe loc s-a facut ca doarme dus.
Dupa ce harca s-a incredintat ca imparatul doarme, bizuindu-se ea si acum in puterea bauturii sale, a adus iarasi pe straina in odaia lui, tot cu aceeasi randuiala ca si in noptile trecute, si lasand-o acolo, s-a departat! Atunci zbuciumata drumeata, cazand iarasi in genunchi langa patul sotului ei, se ineca in lacrimi, spunand iarasi cuvintele aceste:
- Fat-Frumos! Fat-Frumos! Fie-ti mila de doua suflete nevinovate, care se chinuiesc de patru ani, cu osanda cea mai cumplita! Si intinde mana ta cea dreapta peste mijlocul meu, sa plesneasca cercul si sa se nasca pruncul tau, ca nu mai pot duce aceasta nefericita sarcina!

Si cand a sfarsit de zis aceste, Fat-Frumos a intins mana, ca prin somn, si cand s-a atins de mijlocul ei, dang! a plesnit cercul, si ea indata a nascut pruncul, fara a simti catusi de putin durerile facerii. Dupa aceasta imparateasa povestesti sotului sau cate a patimit ea de cand s-a facut el nevazut.

Atunci imparatul, chiar in puterea noptii, se scoala, ridica toata curtea in picioare si porunceste sa-i aduca pe harca de baba inaintea sa, dimpreuna cu toate odoarele luate cu viclesug de la imparateasa lui. Apoi mai porunceste sa-i aduca o iapa stearpa si un sac plin cu nuci, si sa lege si sacul cu nucile si pe harca de coada iepei, si sa-i dea drumul. Si asa s-a facut. Si cand a inceput iapa a fugi, unde pica nuca, pica si din Talpa-iadului bucatica, si cand a picat sacul, i-a picat si harcei capul.

Harca aceasta de baba era scroafa cu purceii din bulhacul peste care v-am spus ca daduse mosneagul, crescatorul lui Fat-Frumos. Ea, prin dracariile ei, prefacuse atunci pe stapanu-sau, Fat-Frumos, in purcelul cel rapciugos si rapanos, cu chip sa-l poata face mai pe urma ca sa ia vreo fata de-a ei, din cele unsprezece ce avea si care fugisera dupa dansa din bulhac. Iaca dar pentru ce Fat-Frumos a pedepsit-o asa de grozav. Iara pe credincios cu mari daruri l-au daruit imparatul si imparateasa, si pe langa dansii i-au tinut pana la sfarsitul vietii lui.

Acum, aduceti-va aminte, oameni buni, ca Fat-Frumos nu facuse nunta cand s-a insurat. Dar acum a facut si nunta si cumatria totodata, cum nu s-a mai pomenit si nici nu cred ca s-a mai pomeni una ca aceasta undeva. Si numai cat a gandit Fat-Frumos, si indata au si fost de fata parintii imparatesei lui si crescatorii sai, baba si mosneagul, imbracati iarasi in porfira imparateasca, pe care i-au pus in capul mesei. Si s-a adunat lumea de pe lume la aceasta mare si bogata nunta, si a tinut veselia trei zile si trei nopti, si mai tine si astazi, daca nu cumva s-a sfarsit.